— Aș!”
O înjurătură, un ghiont în coastele dobitocului — calul se smunci în silă din loc, și porniră.
Fără nici un sgomot, ocoliră satul... Nimini nu-i auzi, nici un câine măcar nu-i simți trecând.
Înainte de revărsatul zorilor, erau departe în munte, aproape de graniță; și când cea d-întâiu rază a soarelui auri cel mai înalt pisc de piatră, ei putură să răsufle fără teamă; granița era ca la o bătaie bună de pușcă.
Pentru întâia oară Sanda zâmbi tovarășului ei și chipul i se însenină.
„Vezi, zise el, că ți-era frică degeaba. Acu am scăpat”.
Dar n-apucă să isprăvească bine vorba, și de la cotitura unei stânci se arată Dragomir galben și înfiorător.
„Al meu ești!” strigă el și ca trăsnetul căzu asupra lui Pârvu.
Cuțitul se duse p-între coaste până în prăsele: încă o lovitură în pântece și alta în gât și multe altele pe unde se nemerea... și calcă-l cu picioarele și lasă-l și iar.
Când își potoli setea grozavă, Dragomir, plin de sânge din cap până-n picioare, se-ntoarse către ea:
„Să trăești Sanda, că mi l-ai dat în mână! Am scăpat acu de tot de dușman. Aide, râzi de!”
Sanda începu să râză cu hohot de răsună muntele, un râs așa de lung și de îngrozitor că Dragomir însuș se cutremură. El voi s-o apuce și s-o sguduie ca să o oprească a mai deștepta tăcerea adâncă a culmilor. Ea îl împinse cât colo strigând:
„Sânge, sânge!”
— Destul acu! taci... Ai mai bine să fugim, să nu dea cineva peste noi, că-nfundăm ocna!
— Nu, strigă Sanda cu un glas înspăimântător, nu; de ocnă să n-ai frică! Hai la Olt să te speli de sânge; hai de te curăță... ai bălăcit în sânge! hai de te curăță!”
Zicând aceasta, ea se urcă pe cal și fără să se mai uite-napoi porni îndărăt la vale. Dragomir se luă după ea uitân-du-se încoace și-ncolo să nu-l vază cineva. Nimeni... Sus, în albastrul dimineții, plutea în cercuri largi un vultur, și mai-ncolo altul; tâlharii vânturilor se coborau încet la locul însemnat de Dragomir.
