„Da, zise Sanda, cu sufletul ușurat; atunci nu mai am frică. Tu nu știi, Pârvule, ce e frica... e ca un vierme care-ți intră în suflet și te roade, te roade până te omoară”.
Pârvu zâmbi:
„De! Sando, adevărat că nu știu: ce-i drept, mie nu mi-a fost frică niciodată”.
Iar la spatele lui, foarte aproape, scânteiau în umbră doi ochi dușmani de moarte.
Pe când se petreceau acestea, Ancuța, prăpădită de atâta așteptare și nesiguranță, căzuse la pat. Sanda o îngrijea zi și noapte cu toată dragostea. Îi era teamă Sandii să nu se-ngreuneze boala cumnate-sii: simțea că i-ar fi fost o mare apăsare asupra cugetului să pârăsească pe biata nenorocită în așa hal.
Când Sanda-i spuse aceasta lui Pârvu, el dete din umeri. „Dar ce? nu mai sunt femei în sat s-o îngrijească! Și mai la urmă, ce-ai să-i faci? Dacă a lăsat-o bărbatu-său, ce ești tu de vină?”
De dimineață, Sanda se duse la o cumătră, și mai cu făgădueli, mai cu daruri, o hotărî să îngrijească vreo câteva zile de Ancuța, pentru că ea, Sanda, avea să meargă la târg, după niște daravere, și nu vrea să lase pe bolnava singură cu copilul.
Duminică noaptea sosi în sfârșit—o noapte caldă și limpede: sus o ploaie de stele; jos mănunchiuri de mii de licurici; și toate scânteierile de sus și de jos s-aprindeau, se stingeau și iar s-aprindeau în mijlocul celei mai adânci tăceri.
Pârvu aștepta de mult la șipot cu calul înșăuat, când sosi Sanda din livede. El o văzu bine de departe: un licurici se încurcase în perii ei din frunte, și ca o candelă, care veghiază în umbra altarului d-asupra icoanii sfinte, arunca lumina-i albăstruie pe sprîncenele femeii.
Cu toată căldura nopții, Sanda tremura și mâna ei pe care o apucă Pârvu era înghețată.
Vorbe puține... El o ajută să se suie pe cal și haide! Calul sforăi și nu vru să plece.
„Asta-i semn rău Pârvule!”
