Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/346

Această pagină nu a fost verificată

„Acu să ne socotim și amândoi! zise încruntat Dragomir, care mergea jos alături cu calul.

Sanda se uită la el fără să-i răspunză, fără să clipească, parcă ar fi fost de piatră.

„Nu ți-e frică? zise el.

— Frică? Acu de ce să-mi mai fie frică!

— De ce te așteaptă.

— Mergi mai degrab de te spală... c-apoi ocna...

— Gândești că nu știu tot.

— Mergi de te spală!...

Ajunseră la gura unei văi, pe un tăpșan d-asupra Oltului, care trecea aici între doi pereți drepți de stâncă.

„Putem coborî p-aci? întrebă Sanda.”

— Nu, răspunse Dragomir, care lăsase căpăstrul și se aplecase pe marginea prăpăstiei să cunoască locul.

— Mergi de te spală!... Spală-te!”

Atât mai putu auzi Dragomir; ale din urmă vorbe ce-i fusese dat să mai auză.

Într-o clipă, Sanda sărise de pe-cal, pusese mâna ei de fier în ceafa lui Dragomir, care era aplecat pe marginea stâncii, și-i făcuse vânt în gol. Ea-l privi cum se duce, cum se rostogolește împins cât colo de un colț de piatră, de care s-a împiedicat, și cum îl înghit, la urmă, valurile tocmai la locul unde se-nvârtește un ochi larg fără fund știut.


După multe zile de lingoare, Ancuța își mai veni puțin în cunoștință. Cumătră care o îngrijise o părăsise având și ea casa ei de-ngrijit, și o babă bătrână luase să caute de copil.

Tot culcată și nemișcată, biata femee simțea oboseala acea binefăcătoare pe care numai omul ce a trecut printr-o boală grea o știe. Dar ce se făcuse Sanda? Toți o părăsiseră, și bărbatul și cumnata?

Într-o dimineață se pomeni că-i aruncă cineva, de pe fereastră-n pat, o pietricică.

Bolnava-și întoarse a lene capul spre lumină: era Sanda. Ea-și scutură părul sbârlit, își arătă dinții albi și se făcu nevăzută.