Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/343

Această pagină nu a fost verificată

De ce Dragomir nu se repezi să-i facă și lui Pârvu seama cum i-o făcuse lui Voinea? De ce lăsă prăselele cuțitului în pace? Cine poate ști? destul că în seara aceea, fără să mai dea ochii cu nevasta lui, omul nostru plecă înapoi de unde venise șoptindu-și printre dinți:

„O să vie vremea!”

Trecuseră săptămâni; Dragomir nu se mai arăta.

Într-o seară se-ntoarse.

Din nou, cei doi iubiți trecură p-aproape de ascunzătoarea de unde el îi pândea, și fratele mai mare putu auzi glasul sorii-sii șoptind cătră Pârvu:

„Mi-e frică”.

— De ce! răspunse învățătorul; de ce să-ți fie frică, dacă sunt eu aici?

— Nu de mine, de tine. Ce face Dragomir mie nu-mi place... De atâta vreme nu mai dă semne de viață... Dacă ne prinde odată?

— Pădurea-i mare și noaptea-ntunecoasă.

— Da, dar el vede noaptea ca dihorul.

— N-am grije, Sando, nu mă poate birui Dragomir”.

Sandii îi trecu repede prin minte Voinea: și acela era voinic, și lui nu-i era teamă de fratele ei.

„O să te pândească să te prinză când n-ai să te poți apăra... Mi-e groază, Pârvule, fie-ți milă de mine! Stau zi și noapte cu ochii mari deschiși, că mi s-au uscat și nu-i mai pot închide... Ș-aș vrea și eu să dorm... să dorm câtuș de puțin, numa să dorm fără grijă și fără teamă”.

Și zicând aceasta și tremurând ca de spaima unei grozave primejdii ce i s-ar fi arătat neînduplecată în față-i, Sanda își ascundea capul sub brațul puternic al Pârvului.

„Atunci, dacă-i așa, zise în sfârșit Pârvu, hai să fugim...”

— Da, Pârvule, să fugim departe, să ni se piarză urma, să nu mai știe nimeni dintre ai noștri de noi!

De hatârul ei, ori poate, cine știe, chiar de o împărtășire a presimțirilor ei, Pârvu se hotărî:

„Fie ș-așa... Duminică noaptea, poimâine, te aștept la șipot. Plecăm; până să cânte cocoșul suntem pe muchea dealului, și când o miji de ziuă am trecut granița dincolo.”