lung privirea în întunericul depărtat al nopții. Ea auzi țăcăneala unui pas de cal, care se stinse degrab în sgomotul valurilor Oltului. Stete mult așa căutând să-și strângă și să-și aducă-napoi tot, tot ce se petrecuse adineaori, când Pârvu sta drept în fața ei și aștepta să-l lovească.
De ce nu-l lovise?... De ce-și uitase setea ei de răzbunare?
O mie de gânduri îi treceau încurcate prin minte ca norii pe d-asupra lunii limpezi. Un fior o apucă din spate... era prea răcoare... închise fereastra și se culcă.
Îi era cald... o înneca... Degeaba se așeză în toate felurile pe culcușul ei tare, pe care adormea al-dată așa de repede — somnul fugea de ea. Se sculă și ieși din casă.
Apucă de vale spre râu și se așeză pe malul singuratic...
Adineaori el fusese în fața ei; viața fusese-n mâna ei; putea să i-o ia; și-n loc el să tremure, tremurase ea... Din gânduri în gânduri, Sanda își aduse aminte de vaca jupuită de vie, și o simțire de tot nouă, pe care această fata nici n-o bănuise vr-odată, nici nu o putuse înțelege la alții, începu să-i cuprinză sufletul — mila.
Și iar se gândi la Pârvu, închipuindu-și ce trebuia să fi simțit el când a găsit pe frate-său răpus!... Cum o fi plâns!... Cum și-o fi smuls părul din cap! Cum o fi strigat în ajutor!... Cum o fi sărutat pe bietul de Voinea!... Deodată gândul ei sări la omul pe care ea îl știa că făcuse cruntul omor, la fratele ei Dragomir, om crud, care nu trebuia iubit, pe care ea nu-l mai putea iubi pentru că omorîse pe fratele Pârvuluî.
Lacrimi începură să ude obrajii fetii, lacrimi, pentru întâia oară lacrimi de milă.
Peste câtăva vreme, Dragomir se-ntoarse iară ca o stafie în puterea nopții. Data asta văzu pe soră-sa ieșind din casă la semnul învățătorului; o văzu pe ea, pe Sanda, cum se lasă să o ia de mijloc Pârvu.
Atunci, Dragomir își mușcă dejtele pîn-la sânge; își înghiți înjurăturile, își opri răsuflarea, ca să nu-i scape cumva o vorbă din câte-și spuneau. Ei trecură pe aproape de el, mergând către pădure, vorbind dulce pe-nfundate.
