„Tot crezi că nu te-ai răzbunat destul?...”
Sanda tresări:
„St!... n-ai auzit?” zise ea.
„Mi se bate și mie inima”, răspunse Pârvu.
„Nu, nu inima”.
„Vreun liliac, ori vreo cucuvea”.
„Nu... Parcă a răsuflat cineva ș-a râs înfundat”.
„Aș! de când te-ai făcut tu așa fricoasă?”
„De când mi-am pierdut coadele”.
„Lasă: părul crește la loc ca iarba cosită”.
Și tânărul dete să-i mângâie capul. Ea se smunci-napoi... era cuprinsă de neliniște:
„A! dacă ași fi fost eu bărbat!”
„Bărbat? de ce?”
„Cum te-aș fi-njunghiat!”
„Înjunghiă-mă acu... Ține cuțitul”.
El cu o mână îi dete, de prăsele, cuțitul și cu mâna cealaltă o apucă pe a ei. Sanda se uită lung la tăiușul lucios ce sclipea la lumina lunii; apoi se uită la Pârvu, care aștepta nemișcat cu cotul rezemat de fereastră.
„... Ce sunt eu, bărbat?... eu sunt femee...” și-i dete cuțitul fără să mai privească tăișul sclipitor.
„Sando! Sando!” strigă Ancuța de dincolo din odaie. Într-o clipă Sanda se făcu nevăzută.
Pârvu mai stete încă pe loc, pierdut în gânduri adânci, când oftând, când zâmbind. El nu vedea ochii lui Dragomir scânteind în dosul mărăcinilor: vedea numai pe Sanda; pe Sanda de adineaori, pe Sanda pe care o iubea sufletul lui din fundul fundului. Bucuros s-ar fi lăsat să-l ucigă ea: atunci ar fi luat-o în brațe, ar fi scăldat-o în sângele lui, dându-i cea din urmă picătură de viață cu cea mai caldă bucurie.
Dar Sanda nu voise să-l lovească. De ce? O îmblânzise el în adevăr? La această gândire, o fericire nespusă înnecă sufletul tânărului învățător. El aplecă binișor fereastra pe din afară și plecă.
Ancuța, trezită din visul urît care o chinuise și o făcuse să strige, adormi iar făcându-și cruce, și Sanda se întoarse iar la fereastră. Cu fruntea rezimată de mână ea își afundă
