„Tot nu vrei să mă ierți?”
Sanda-ncepu să râză amar... și, fără să zică o vorbă, își puse mâinile în păr arătând omului urmările crudei lui fapte.
„Iartă-mă odată; iartă-mă!”
„Să te iert? Da de când încape iertare între noi?
„Sando, nu mai am odină... M-ai fermecat... Coadele tale sunt fermecate.”
„Atunci dă-mi-le-napoi.”
„Nu se poate, acu sunt ale mele...”
Și voind să-și îmblânzească vorba prea aspră, învățătorul adăogă duios:
„Lasă-mi-le mie, fată, mă rog: ce-o să mai faci tu cu ele?”
„Mi le-nnod în cap și mai mă duc și eu la horă, în loc să stau ascunsă de lumina zilei și de ochii oamenilor ca o bufniță.”
„Așa?... tocmai de-aia nu ți le dau. Las că ești frumoasă destul ș-așa... Nu te mai duce la horă... Stăi acasă! să nu te mai văz jucând!”
Dragomir se lovi cu palma peste obraz și-ncepu să fluere-n sec, cum flueră rumânul când vede ceva de s-ar cruci și dracul. Un zâmbet ciudat îi umflă nările, și gândul îi zise:
„Acu ești al meu! acu te-a luat gaia!”
Sanda se uită drept în ochii tânărului:
„Acuma-mi și poruncești, ai?”
„Vezi bine... nu te-am biruit? N-ai să fii tu a mea?” Drept răspuns, Sanda voi să închiză la loc fereastra.
„Stai, nu-nchide! mai stai!” zise el petrecându-și mâna între cercevea și pervazul ferestrii. Sanda strigă înnecat:
„Dacă pică, Doamne ferește, frate-meu și te vede!”
„Ei ș-apoi, gândești că mi-e frică de el?... ori poate ți-e frică ție de mine!”
„Mie, frică de tine?... Acu nu mai mi-e frica”
O tăcere... lungă tăcere. Apoi Pârvu, foarte încet:
„De ce tremuri, Sando?... Ce tare ți se bate inima... De ce ți se bate așa tare?”
„Pentrucă nu pot să-mi răzbun pe tine...”
„Lasă c-o să pot eu, șopti Dragomir, când l-ăi încurca bine de tot.”
