ca să nu-l vază pe Dragomir plecând, și Dragomir plecă degrabă fără să se mai uite-napoi.
Când află că Dragomir fugise, Pârvu își răsuci mustața cu mulțumire, mirându-se totuș că lucrurile s-au isprăvit așa de scurt.
Câte odată, învățătorul descuia dulapul și s-apuca să netezească binișor coadele tăiate. Adesea îi venise să le arunce, ca să scape de farmecul lor; dar farmecele au putere... De ce să le arunce? Și așa, simțind bine cum creștea primejdia, Pârvu zâmbea și le mângâia mereu.
Se dedese vacanță la școală: scăpaseră și școlarii și dascălul. Și era cald! Sanda nu se arătase nici la coasă, nici nicăiri, parcă intrase-n pământ. Ancuța făcea acuma toate treburile... Ziua muncea și noaptea pândea așteptându-și bărbatul, care venea pin când în când în puterea nopții să-și vază casa. Venea, cine știe de unde, călare pe deșelate, cu picioarele goale, om scăpătat care-și pierduse fugărit tot rostul.
Și încă și alt necaz: Dragomir își temea nevasta. Într-o noapte pe lună — ce-i veni lui! — nu fusese cam de mult pe la ele — își lăsă calul priponit tocma-n fundul ogrăzii și încetinel, pitulându-se pe lângă mărăcini, s-apropie de casă.
Nemerise bine... Un om dădea târcoale pe la poartă. Dragomir, cu inima oprită în loc, apucă strâns prăselele cuțitului. A!... e Pârvu... Ce caută? Ce umblă de colo până colo?... să dea foc casii?... să omoare pe copil?... să scoată din minți... să necinstească pe Ancuța!?... Ce-o fi, bine nu e.
Dragomir totuș nu mișcă, stând gata să se arunce la nevoie asupra dușmanului.
Pârvu intră furișat în curte, s-apropie binișor de o ferestruică și bătu încetinel.
... Ce-i asta?
„Sando, șopti înfundat tânărul, Sando!”
Și așteptă.
Dragomir așteptă și el.
Ferestruica se deschise în bătaia razelor lunii.
„Ce mai vrei cu mine?” zise Sanda, cu glasul tremurat și cu răsuflarea-necată.
