citi în fundul cugetului că ura ei era mai puțin adâncă, mai puțin sigură decât trebuia să fie. Deodată, când lucra mai întețit la război, se oprea pe loc dusă cu gândul pe altă lume, cu privirea pierdută cine știe unde. Apoi se trezea parcă dintr-un vis, se scutura din tot trupu-i și se pornea pe lucru cu toată puterea.
„Ancuțo, zise Dragomir, într-o seară, știi tu una? Pârvu mă biruie. Fuge toată lumea de mine, nu mai pot nici cumpăra nici vinde. Mai bine să plec de-aici și să-mi caut de lucru undeva, în altă parte. M-oi întoarce mai încolo când s-or mai potoli lucrurile.”
„Dar noi?” zise femeia.
„Voi... Voi să stați aici să păziți casa și ce bruma mai avem și noi”.
Ancuța oftă adânc; era așa de sdrobită de la o vreme că nu mai putea ști ce era bine și ce-ar fi fost mai bine. Trăia și parcă nu trăia. Atâta bucurie mai avea să stea cu copilul pe genunchi, să-i asculte gungunirile dulci. Cât era de blândă și de tristă, îi era teamă pentru copil și de mângâierile, adesea prea aspre, ale tatălui. Și Sanda i-l împingea supărată când mititelul începea să plângă:
„Și ăsta, zicea Sanda, o să fie o mămăligă ca mă-sa... nu ne seamănă nouă!”
Într-o zi, Dragomir când trecea p-în sat se pomeni cu o piatră după el, și apoi alta și pe urmă o ploaie de pietre, pe cari i le aruncau copiii ieșind de la școală. Se aplecă repede și-ncepu să le arunce înapoi una câte una — pe o fetiță o răni la glesnă, unui băiat îi sparse capul, altuia, care ridicase mâna la cap să se apere, îi rupse un deget.
Fapta asta-n sfârșit sculă tot satu-n picioare. Nu mai era chip... Dragomir trebuia să-și ia câmpii.
„Sando, tu ești bărbată... Îți las în seama ta și nevasta și copilul. Mai bine pentru voi să nu mai stau, până s-or mai potoli dușmanii. O să vie ea și vremea noastră... Acu sunt ei mai tari... S-au dat toți în partea dascălului... (aici, o înjurătură să se cutremure carnea pe om)... Mă duc... plec... Rămâneți sănătoși!”
Fără vorbă, Sanda dete din cap, că adică „bine”, și-i luă copilul din brațe... Ancuța fugi tocmai în fundul curții
