ea care toată viața numai la răsbunare se gândise, atât doar a putut face, — să plângă și să fugă din fața lui, ca un copil mișel de la școală.
Sângele i se urca în ochi, — ea își desfăcu legătura de pe cap. Vinele gâtului i se băteau să se spargă, — ea își rupse chiotoarea cămășii.
Fără voie, Sanda își dete cu mâna prin pletele ei ciunte care-i cădeau peste ochi... și un gând ciudat îi trecu prin minte — de acu are să fie și mai sălbatică și mai neatârnată decât mai-nainte. Deodată însă chipul lui Pârvu, frumos și voinic, îi cuprinse închipuirea. Fără o clipă de iertare o stăpânea icoana acestui om, biruitorul, acel ce o îngenunchiase și o făcuse să plângă din adâncul obidei.
Ea, firește, nu-l privise în față, nu! plecând însă cu ochii-n jos, zărise, prin perdelele-i de lacrămi, înfățișarea lui, nehotărîtă și oarecum stângace după o așa biruință.
... Dar ce se făcuseră coadele ei cele frumoase? Trebue să le fi asvârlit dușmanul în Olt!... Măcar să i le fi smuls înapoi!... Cum și-a pierdut ea până-ntr-atât cumpătul de i le-a lăsat?...
Și sta mereu, și mereu se gândea cu coatele pe genunchi și cu degetele înfipte în capul ei despodobit. Amurgul creștea încet și-n codrul surd domnea o adâncă liniște: n-ai fi bănuit că acolo trăiesc atâtea mii și milioane de vietăți.
Sanda își urma valurile gândirii, fără s-auză tăcerea nemărginită din preajmă-i.
... Mâna de fier ce-i răsucise gâtul... fiorul rece al cuțitului ce-i trecuse prin ceafă... clipa aceea!... crezuse că-i cea din urmă... fiindcă Pârvu o ținuse sub genunchiul lui biruitor... El ar fi putut-o răpune ca pe un miel... De ce n-a răpus-o?— moartea mai bine decât așa ocară... Moartea? Nu, mai bine...
Era fericită acuma că putea răsufla, simțindu-și bătăile inimii, că nu era înghețată și-nțepenită sub ghiara morții!... Și cu o mișcare negândită, fata își pipăi gâtul.
Dar bătaia?... Bătută cu coadele ei lăsate... Și pe urmă? Pe urmă... parcă și lui i-era rușine pe urmă...
... De ce nu și-a mai bătut joc de ea?... De ce n-a mai înjurat-o?... De ce?
