Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/334

Această pagină nu a fost verificată

Pârvu, neștiind la ce să se hotărască, se uita mereu la coadele cu care rămăsese-n mână. Ce-o să facă el cu ele? Să le lase-n pădure? Să le dea pe apă?... Nu; le-ndoi frumos una peste alta, coadele cele bogate, și le vârî în sânul cămășii la piept. Apoi se-ntoarse-n sat fluerând așa un cântec, orice cântec o fi, cum flueri ca de urît, parcă nu s-ar fi-ntâmplat nimic.

Dar purta-n sân coadele Sandii, a căror frecare dulce și ciudată semăna cu o mângâiere, o mângâiere duioasă și caldă. Ajungând acasă, își deschise dulapul, puse cu multă grije tocmai în fund, între premenelile curate, trofeul luat de la „biata” Sanda, coadele cele frumoase, după ce se uită odată lung la ele. Apoi încuiă dulapul bine, împotriva obiceiului său, fiindcă n-avea doar nimica de preț, luă cheia, ș-o băgă în chimir.

Soarele se cobora de la asfințit aruncând raze potolite printre trunchiurile străvechi ale pădurii. Sanda trecând furiș că o ciută gonită de vânător de la un copac la altul, ajunse-napoi la locul unde-și lăsase cobilița cu puii: bieții pui, uitați acolo, erau aproape stinși de sete, d-abia mai trăgându-și sufletul, cu ciocurile deschise și cu limba uscată. Fata îi duse la fântână, le dete apă până-și veniră iar în fire; luă iar cobilița pe umăr și plecă repede, aruncând din când în când înapoi o privire plină de teamă.

Peste câtăva cale, Sanda ajunse la femeea căreia-i ducea puii pentru târg. Întorcându-se spre casă, fata își spălă la fântână obrajii care-i ardeau ca para focului. Picăturile de apă limpede atârnară în genele ei lungi, îi răcoriră pleoapele aprinse de plâns. Apoi ea intră în desișul pădurii, unde-ncepu să gândească mai lămurit la ce se petrecuse.

Iată, — aci e locul unde ea a fost adineaori atât de neomenos necinstită. Un trunchi de copac stă culcat mai la o parte: ea s-așeaza pe el și se gândește.

... Un om a văzut-o plângând... și cine?... Pârvu, dușmanul ei de moarte... ea a plâns... da, a plâns... biruită și rușinată...

... Da; trebuia să-i fi crăpat dușmanului capul în două cu cobilița!... Se poate mai mare ocară pentru o fată!... și