„Na! urlă dușmanul, mai na! Să te saturi sămânță spurcată!”
Și la fiece cuvânt, o lovitură de gârbaciu. Toate sbuciumările ei fură de prisos. El încetă numai după ce osteni.
Biruită, fără un pic de putere, Sanda își afundă capul în țărînă, unde stete fără să sufle, fără să miște, mai moartă.
Atuncea, Pârvu se ridică-n sus. Sângele i se întoarse în obrajii și buzele albe de mânie. Sanda se ridică și ea. El stete drept în fața ei așteptând-o să se năpustească asupra lui ca o fiară nebună.
Dar nu... Ea se rezemă de un copac, și acoperindu-și ochii cu mâneca, porni pe plâns înecată de cea mai adâncă obidă copilărească.
El rămase asemenea nemișcat în picioare, plimbându-și privirile de la coadele, pe cari le ținea încă-n mână, la basmaua galbenă ce-o smulsese din capul Sandei, aruncată cât colo pe mușchiul verde, și asupra căreia tremura prin dâra unei raze de soare umbrele frunzelor de gorun. Deodată privirea lui se opri asupra Sandii — era frumoasă fată Sanda — și parcă din coadele ei tăiate trecu prin dejtele lui ca un fior ce-l furnică d-alungul brațului și i se opri în inimă, înnecându-i răsuflarea...
A biruit-o!... S-a isprăvit!... A necinstit-o pe biata fată, așa că nici leac, nici descântec nu-i mai pot folosi... Nu cu o vacă, cu o cireadă întreagă și tot nu se poate pune la loc cinstea pierdută — coadele nu cresc la loc de azi pe mâine.
Se aștepta la orice din partea acestei fiare nedomesticite; s-o apuce turba, să se repează să-l străpungă cu un cuțit punându-și toată viața ei la mijloc, să năvălească cu cobilița să-i crepe capul, ori să-l apuce cu dinții; — nu i-ar fi trecut p-în gând că Sanda are să stea mută și amărîtă după atâta ocară, de care chiar el simțea că i s-a sguduit sufletul.
Sanda se șterse la ochi cu mâneca; se aplecă de-și luă basmaua; se legă strâns la cap din ceafă până pe sprincene și, fără o vorbă, fără o privire către dușmanul ei, porni iute în desișul pădurii unde se făcu nevăzută.
