Pe chipul Sandii se resfrângea sălbătăcia gândului și conștiința unei energii extraordinare. În adevăr fata ceea avea o energie de speriat, care ajunsese de poveste. Dragomir, frate-său, de câte ori zicea: „Cât o fi soră-mea, Sanda, nu mi-e frică!”
Într-o noapte îi călcaseră hoții: cine i-a pus pe goană?... Sanda...
Alta ș-alta era Ancuța — slabă de înger!
„Ce ți-e iar!, îi zise Sanda intrând în bătătură cu cofa plină. Iar ăi fi plâns?”
„N-am plâns, Sando, răspunse femeia mâhnită și îngrijată; dar tare m-a apucat groaza; am auzit că Pârvu umblă ca un turbat — spune la toată lumea că are să ne puie la toți capul!”
Sanda dete din umeri.
Tocmai atunci, popa trecea pe uliță.
„Bună vremea, nevastă”.
„Sărut mâna, taică părinte”.
„Da ce mai făcu iar bărbatu-tău Dragomir, ai?”
„Ce, taică părinte?”
„Ce „ce”? tu nu știi ce?... Vaca lui Pârvu”.
„Care vacă?”
Femeea se făcu galbenă la față și începu să tremure din toate încheeturile.
„Ia nu te mai face, zise popa, parcă lumea nu știe”.
„Doamne! taică părinte, da p-ale altora de ce nu le mai știe lumea? Pătulul nostru care ne-a ars... de! ce zici și sfinția-ta?”
„Uite, eu vă spui că nu-i bine, fata mea; mai gândiți-vă și la Dumnezeu, că o să-nfundați, până la urmă, ocna”.
Și popa plecă-nainte, dând din cap.
„Ce-ți spuse bărbăria de popă, Ancuțo?” întrebă Sanda.
„Că să ne mai gândim la Dumnezeu, ca să nu-nfundăm ocna”.
„Bună vremea, fetelor”, zise un glas străin.
Amândouă se-ntoarseră spre uliță. Era primarul.
„Nu cumva, întreabă omul, s-or fi găsind p-aici, pe la voi, două petece de piele de vacă vie, că le caută stăpânul vitei”.
