Sanda tăcu.
„Zi tu că nu-i așa, dacă poți!” adăogă el.
Sanda nu zise nici o vorbă, și se uită drept în ochii lui.
„Ci spune odată! ori vrei să-ți pui mâna-n gât!”
Ea-l măsură din cap până-n picioare, și răspunse liniștită și rece:
„Să-mi pui tu mie mâna-n gât? Nu crez treaba asta! Tu să mergi să dai foc, noaptea, ca hoțul, la pătulurile oamenilor, că de-atâta ești bun!”
Și dând într-o parte binișor lumea se duse p-aci-ncolo, fără să se mai uite-napoi.
Pârvu se făcuse vânăt, și scrâșnea mereu:
„Las-că mi-o plătești tu!...”
„Știi tu una? îi zise un moșneag. De ce n-o iei tu de nevastă pe fata asta, mă flăcăule?... E fată voinică și harnică... și s-ar isprăvi odată și dușmănia asta-ntre voi...”
„Eu? pe ea? de nevastă?... Mai bine mă dau de mal în Olt!”
Lumea se strecura, unul după altul, fiecare pe la daraverile lor. Copiii cum văzură că rămân singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa.
Pârvu rămase lângă vaca lui chinuită de friguri și el cu friguri în suflet. Îi răcorea botul și limba cu apă proaspătă. Stând la gânduri ce să facă: s-o mai îngrijească, ori s-o-njunghie și să-i isprăvească odată canonul.
În vremea asta Sanda ajunse la fântână. Ea apucă lanțul și-ncepu să coboare găleata printre ghizduri; o umplu cu apă, și o trase voinicește afară. Împrejurul ei nimica, nimic până-n zarea depărtată plină de lumina soarelui.
Sanda era frumoasă! și... știa că e frumoasă.
„A! Pârvule, Pârvule, nu te-ar feri Dumnezeu să-mi cazi tu mie odată-n mână!”
Și se gândea că nu-i zisese destul, c-ar fi trebuit să-l arză mai rău, să-l fi făcut de râsul satului întreg... Ei nu spuseră o vorbă măcar de hrana lor dată flăcărilor; și el pentru o boală de vită sculase obștea-n picioare, înjura și sbiera — că era procopsit, om cu capul mare, învățat la carte! Și ăilalți, proștii, îl ascultau cu gura căscată parcă le-ar fi citit din vanghelie.
