„Nu se află, răspunse Sanda; dar bine că-mi aduseși aminte: dumneata unde erai mai alaltăeri când ne-a ars pătulul?”
„Alaltăeri?... eram la târg”.
„Apăi de... eu gândesc că tot p-acolo pe la târg or fi și petecele alea de le cauți dumneata. Dacă te-i mai duce, poate l-ei găsi”.
Pieile erau la loc sigur, în argăseală.
„Sluga! spune lui frate-tău multă sănătate, numai să bage de seamă că mai e și judecată și dreptate pe lumea asta”, zise primarul urmându-și calea.
„O doamne! judecata și dreptatea — dacă nu și le face omul singur!...” mormăi Sanda.
Peste două-trei zile după asta, Sanda căuta sa pornească la o moșie mai departe, să vânză niște pui de găină. Dragomir plecase cu calul după scânduri la deal, și ea rămăsese să meargă pe jos. Își lua puii legați de picioare pe cobiliță și porni printre lanurile de ovăz aurite, care sclipeau în bătaia plină a soarelui de vară. D-abia adia un vânt ușor care făcea să joace în zarea încinsă dogoarea lui Cuptor. Era o cale bunicică până s-ajungă în pădure. Fata grăbea mereu.
În sfârșit iacă și pădurea cu cărarea ei umbrită.
Umblase acuma prin umbra răcoroasă cât umblase, când i se păru că nu e singură acolo, parcă venea cineva în urma ei. Până să se-ntoarcă să vază cine-i, Sanda simți la spatele ei aproape o suflare caldă și gâfâită.
Pârvu!... o ajunsese de pe urmă.
Fata dete să se-ntoarcă, dar n-apucă să ia-n mână cobilița de pe umere și se pomeni doborîtă cu fața la pământ, strivită pe rărunchi de genunchii învățătorului.
Pârvu trase cuțitul de la brâu Când Sanda auzi fâșiitul tăișului ieșind din prăsele, se gândi c-atât i-a fost ei să-i fie!
În amețeala ei, simți cum îi desface de pe cap coadele, cum le răsucește pe mână și cum le taie din rădăcină... Într-o clipă dușmanul își făcu isprava. Cu cele două coade tăiate el începu să lovească pe Sanda care se svârcolea ca o șopârlă călcată pe cap.
