Învățătorul se purta îmbrăcat țărănește, deși trăise câțiva ani în școli la Craiova, unde chiar fusese de mai multe ori premiu-ntâiu la examen. Era înalt cât un mal; ochii cenușii și aprinși ca niște scântei; părul tuns soldățește; și când era vorba de ținut o cuvântare, apoi nu-l întrecea nimenea. Din pricina talentului lui oratoric își câștigase o mulțime de admiratori printre săteni.
„Mă rog, vorbește din carte, n-ai ce-i face!” ziceau oamenii, cari se uitau la el cu tot respectul.
În ziua aceia se sculase cu arțag, de aceea copiii tremurau ca varga așteptându-i întrebările.
„Florico!” strigă dascălul.
O ființă pipernicită se ridică din bancă. Șuvițe de păr încâlcit îi cădeau pe ochi acoperindu-i chipul gălbejit. În picioare, numărând silabele pe degete, ea clăpăi pe nerăsuflate o fabulă fără să priceapă boabă.
Dascălul nici gând n-avea s-asculte.
Se isprăvise fabula... O tăcere...
„Zi-i mereu-nainte!” șopti un băețel la spatele fetii.
Și fata începu altă bucată-aleasă. Școlarii trăgeau cu coada ochiului la chipul gâdelui, prefăcându-se că se uită-n carte.
Pârvu sta dus pe gânduri... Pe o ființă-n lume ar fi iubit-o și el — pe frate-său, pe Voinea... Acu vreo câteva săptămâni, găsise pe bietul Voinea răpus în pădure... De-atunci încoa, îi vedea trupul mort aevea. În toate serile își înneca aducerea aminte în țuică, dar cum îi trecea fumul a doua zi, amintirea groaznică se-ntorcea la loc, mai grea, mai ne-mpăcată, și atunci nu mai vedea, nu mai auzea nimic altceva — Voinea mort, răpus de dușmani!
Acu — umblă iar pe drumul cunoscut, pe unde venea-napoi de la târg, vesel, ducând lui Voinea un pachet de tutun, — că ținea la bietul frăține-său, nu ca la un frate, ca la un copil și când se-ntorcea acasă, nu vrea să vie cu mâna goală.
Se-nserează; umbra dealurilor se-ntinde tot mai tare în drumul lui, la o cotitură a potecii, drumețul dă cu ochii de un trup de om culcat pe o lespede și cu capul rezemat de un trunchiu. Tot apropiindu-se, i se pare că e frate-său... Da de ce-o fi stând așa?... Doarme?...
