Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/325

Această pagină nu a fost verificată

din toate încheieturile, cumnată-sa, Sanda, luă pe copil în brațe și-i dete să bea. Pe urmă, ridicând ochii spre frate-său, îi văzu mâinile mânjite cu sânge.

„L-ai răpus, Dragomire?” întreabă ea scurt.

Omul zâmbi și zise întorcându-se către nevastă-sa Ancuța:

„Încaltea Sanda, nu-i fricoasă ca tine.”

„Da, firește, urmă Sanda, nu mi-e frică. Numa, dacă l-ai răpus, ar fi mai bine de tine să treci muntele dincolo... Să pui șaua pe cal?”

„Aș! răpus!... i-am ciupit numa o țâră din vaca a mai frumoasă, să-i înțarce și ea cum a-nțărcat Ancuța când cu focul pătulului.

„Aoleu! oftă nevasta clătinând din cap... Da el... ce-o să ne facă...”

„Om vedea... Și dacă-i vorba, ce ne-o face, i-om plăti cu vârf și-ndesat”, zise fata.

Copilul adormise în brațele voinice ale Sandei. Ea îl puse la loc în copaie, apoi mângâiă binișor pe cumnată-sa Ancuța ca să o liniștească și trecu dincolo în tindă la vatră.

Aci înveli focul sub spuză și se trânti la culcușul ei, unde pe dată adormi adânc. Afară furtuna se depărta mereu și, la lumina lunii, sclipeau frunzele și firele ude de iarbă ca niște pietre nestimate.

De ce jupuise Dragomir vaca lui Pârvu, învățătorul, de vie? Pentru că Pârvu dăduse foc pătulului lui Dragomir. Dar, Pârvu de ce făcuse asta? De ce? Pentru că era ceartă și goană veche între cele două neamuri ale lor. Din moși strămoși se povestea în sat fel de fel de rele ce-și făcuseră unii altora, și din când în când urma între ei alte grozăvii nouă. De aceasta biata Ancuța trăia tot cu frica-n sân. Noaptea aceia, nu putuse închide ochii de groaza închipuitelor urmări acestei din urmă răzbunări.

A doua zi dimineața, Pârvu, învățătorul, după ce-i trecuse fumul țuicii de cu seară, intră în clasă. Era o odăiță foarte strâmtă pentru iarnă, și vara era aproape goală. Astfel, acuma, găsi în clasă d-abia câțiva copii betegi, copii care nu-s buni de nimica la muncă.