Chipul ei luminat de flacăra roșietică a tăciunilor amintește trăsurile omului de-adineaori: nasul tot coroiat, ochii îndrăciți înfundați, fruntea plină de voință îndărătnică, și părul negru ca funinginea și lăsat pe spate în plete neregulate care-i cad până în jos de genunchi.
Când voinica asta sălbatică se ridică drept în picioare, atinge cu mâna-n tavan.
Ascultă... tresare... A țipat copilul.
„Ancuțo, nu vrei lapte pentru micuț? întreabă ea pe cumnată-sa p-în ușe.
„Da, Sando; da nu s-o fi năcrit de furtună?”
Sanda gustă laptele — nu era stricat — și-l puse la foc. Pe urmă dete oblonul de la ferestruică într-o parte, să vază ce-i afară.
Sub cerul plumburiu, vântul gonea vârtejuri de țărină în care s-amesteca mirosuri pătrunzătoare de ierburi și flori de munte. O tăcere... apoi o spintecătură orbitoare pe cerul negru... ș-apoi, după o răsuflare, glasul uriaș al trăsnetului.
Fata-și făcu cruce; închise oblonul și trase crăticioara de la foc. Turnă dintr-o ulcică-n alta laptele prea-ncins... Nerăbdarea îi încrunta sprâncenile îmbinate.
Copilul plângea tot mai tare; dar răpăiala grindinei și duduiturile tunetelor îi acopereau glasul slab.
Când Sanda trecu în odaia de alături cu lapte-ncropit, găsi făcliuța de Paști aprinsă. Copilul nu se putea împăca — sânul mamii era sleit.
„Doamne! de ce m-oi fi speriat eu așa tare alaltăieri? ce lapte aveam! ce lapte bun!... Și uite-acuma!... Maica Domnului, ce fulgere!”
Fata ridică din umeri cu dispreț.
„Ce ești așa fricoasă, Ancuțo?”
Bărbatul se sculă într-o rână:
„Lasă că ți-a plătit el spaima ta!” mormăi el printre dinți.
„A plătit-o; da nu-mi capăt eu laptele înapoi. Încă de-acu încolo o să-mi fie și mai frică... Doamne, cum tună!”
Și mama și copilul erau cu părul bălan ca fuiorul și amândoi cu ochii ca vioreaua. Fiindcă tremura biata femee
