„Tot pot scoate eu o pereche de opinci din pielea ta”, șoptește omul. Leagă bine picioarele vitei și-ncepe se croiască o bucată lată-n patru colțuri de pe coastele vii...
O mugitură din adânc se pierde p-între dealuri: omul nici n-o aude parcă. Vita se cutremură și se sbuciumă sub lucrarea tăiușului ascuțit: omul jupoaie partea de piele ce și-a ales și apoi o taie pe din două.
Sângele țâșnește și se scurge pe iarbă. Omul își ia frânghia, merge de spală cele două petece de curea crudă în șipotul de-aproape, le face sul una peste alta, le vâră-n brâu și piere iar în întunerec.
Luna își urmează cărarea ei știută, aruncând pe deasupra stâncilor sălbatice priviri adânci către Olt. Valurile crețe și spumoase sclipesc și aleargă la vale în răcoroasa lor clocoteală. Ele nu știu nimic; nimic n-au văzut, n-au auzit nimic valurile repezi și spumoase.
Acuma omul nostru a ajuns la pragul colibei sale; ridică clanța. Înnăuntru, în loc de pat, e o laviță de lemn rezemată de zid. Nevasta tânără nu doarme. A aprins făclia de la Paști și cu mâinile la piept, cu ochii țintă, se închină.
Sânge pe mâinile lui bărbatu-său! Dă un țipăt. Omul începe să râză.
„N-ai teamă Ancuțo! Mi-am tăiat numa o păreche de opinci din vaca a albă. Lasă că-i am eu grije și de pielea lui!”.
Și zicând astea, stinge feștila cu vârful dejtelui și se trântește îmbrăcat pe laviță. Obosit cum este, adoarme-n-dată.
După două-trei ceasuri, luna se acopere, cerul se-ncarcă de nori... Deodată pornește un vânt puternic, urlă pe întinsul tăcut, bate din toate părțile coliba, îi sguduie bârnele învelișului și cercevelele de la ferestruici, răstoarnă niște ghiveciuri de flori din tinda de afară și deșteaptă copilul care doarme-n copaia lui atârnată de frânghii în tavan.
Lângă vatră, în tindă, sare din somn drept în picioare o fată tânără. Se repede și-ncepe să sufle în tăciunii stinși ca să aprinză lumina.
