Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/322

Această pagină nu a fost verificată

Noapte senină cu stele. Din văi se ridică încet răcoare. Oltul urlă între doi pereți înalți de stâncă, sorbind în valurile lui șivoaiele spumoase ce se prăvălesc de prin ponoarele munților.

La gura unuia dintre șivoaie se arată o mogândeață neagră, umbra unui om înalt, parcă și mai înalt prin întuneric. Deodată se ivește și luna și îneacă valea cu lumina ei albăstrie și curată, întunecând și mai mult umbrele în care s-a ascuns tainicul drumeț. Lumina se ridică să domnească peste odihna satelor, peste somnul pădurilor care răsuflă încet, și-n răcoarea umedă a livezilor adie mirosul de maldăr cosit.

Trecătorul necunoscut se abate de pe potecă și trece-n lături printr-o livede unde se odihnesc niște vaci. Vreun hoț de vite, nu mai încape vorbă.

E un om drept ca bradul, vânjos și ușurel la mers, îmbrăcat cu un mintean sur. În brâul lat de curea, poartă arme; e încălțat cu cisme cu carâmb peste ițarii albi de aba. Pălăria de pâslă, în care a-nfipt o floare de câmp, acopere niște plete lungi și ascunde fruntea curmată cu o dungă dreaptă și două sprîncene stufoase sub cari scânteiază niște lumini ca jeraticul. Să fure ori să omoare? Ce-o fi vrând?

Mai întâi își răsucește mustața cu dejtele lungi și nervoase; apoi scoate din brâu un cuțit și o frânghie.

Fără sgomot, încet-încet, s-a apropiat de-o vacă. Dinții lui strălucesc cu un zimbet fioros și nasul i se coroiază ca ciocul vulturului.