Lilianei s-o ia pe dânsa, și cum Negru-Vodă i-a răspuns că Viorica lui nu vrea în ruptul capului să-l ia pe Mezin, fiindcă fără știrea părinților ea s-ar fi fost făgăduit lui Ler, și că el ca tată nu-ndrăsnește să calce pe inima fetei, că o singură fată are... și pentru nimic pe lume nu-i poate strica hatârul.
— Da, a răspuns Floarea, s-aștepte; fiindcă ai mei până la urmă s-au învoit: Ler a stat la masă alături de Liliana, a jucat toată seara numai cu ea și, când s-au despărțit, fata i-a dat băiatului o rămurică de liliac; și la plecare i-a strigat „Ler-Voevod să nu uiți!” și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa ei care fâlfâia de departe.
— Da, a răspuns împăratul, și Mezin a stat la masă alături cu Viorica, și toată seara a jucat numai cu ea, și când s-au despărțit fata i-a dat băiatului un mănunchiu de viorele, și la plecarea noastră i-a strigat: „Mezin-Voevod, să nu uiți!” Și până nu ne-am pierdut din ochi el a privit tot înapoi la năframa care fâlfâia de departe.
— Statornicia tinereții! a gândit Floarea zâmbind foarte mulțumită.
— Ia ascultă! a zis împăratul trăgând cu urechea, și au mers amândoi să se uite pe fereastră, de acolo au văzut pe flăcăi; — ședeau amândoi pe o laviță; Ler cânta din gură, iar Mezin îl ținea din harpă. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cântecul flăcăilor și i-a chemat sus, i-a sărutat, și mama zice lui Ler, care purta la piept un mănunchi de viorele veștejite adus de frate-său:
— Care va să zică, ne-am înțeles! Tu iei pe Liliana.
— Nu mamă, iartă-mă, dacă e să mă-nsor numaidecât, eu iau pe Viorica.
— Ieși! a strigat mama.
Și Ler a ieșit.
— Tu, a urmat ea cătră Mezin care purta la pălărie o ramură ofilită de liliac, tu ești mai cuminte, tu ai să iei pe Viorica, nu el, așa vreau eu.
— Mamă, iartă-mă, a răspuns băiatul, dacă e să mă-nsor numaidecât, apoi pe alta decât pe Liliana n-o iau.
— Ieși!
Și a ieșit și Mezin.
