noapte. Albu-mpărat avea doi copii, pe Mugur Voevod care tot tânjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme, dintr-o mare spaimă, când luase peste noapte foc palatul; și pe Liliana Doamna, o fată ruptă din stâncă, nu atât de frumoasă, cât de arătoasă, și nu prea zâmbitoare. Ajungând acolo Floarea-mpărăteasa și cu Ler Voevod, au fost întâmpinați de Albu-mpărat, de împărăteasa lui, de copii și de o ceată întreagă de fruntași. Au mers cu toții la cetatea de scaun unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. Acolo, Floarea și-a făcut prilej de vorbă și fără mult înconjur a spus gazdelor că vine să pecetluiască prietenia celor două curți prin încuscrire; că în numele soțului cere în căsătorie pentru fiul lor Ler Voevod pe Liliana Doamna. Lui Albu Vodă și soției lui de bucurie nu le venea să crează; firește — nu era glumă să ia de ginere pe moștenitorul celei mai strălucite coroane. Seara după ospăț, Floarea a luat pe Ler, iar Albu-mpărat și soția lui pe Liliana și s-au dus în odăile lor.
— Fătul meu, a zis Floarea lui Ler, poate ai înțeles de ce am venit împreună aici. Nu mai ești copil, ai împlinit douăzeci și unu de ani, trebue să te căsătorești. Ți-am găsit o femeie cum nu se poate mai de potriva... noastră, cuminte, vrednică și cu mare viitor... Ai înțeles pe cine?
— Nu mamă, a răspuns băiatul, care era cu gândul foarte departe.
— Pe Liliana... Ce zici?... Nu răspunzi?
— Ba da, mamă! la ce?
— La ce ți-am spus...
— Ce mi-ai spus?
— Ce fel, n-ai auzit tu când ți-am spus pentru ce am venit aici? că am hotărît să iei de soție pe Liliana, fata lui Albu-mpărat.
— Pe Liliana, eu?
— Da, tu, pe Liliana!
— Apăi, asta, iartă-mă mamă, nu se poate.
— De ce nu se poate? a-ntrebat mama ne-nțelegând.
— Fiindcă eu am făgăduit să iau pe alta...
— Pe cine?
— Pe Viorica Doamna, fiica lui Negru-mpărat.
