Au fost odată doi împărați prieteni, Crin și Bujor, stăpânind alături — cel dintâi o împărăție mare, cel d-al doilea una mai mică, și amândoi erau văduvi. Soția lui Crin se prăpădise din facere dând naștere la doi gemeni: Verde-Voevod și Floarea-Doamna; iar a lui Bujor, care născuse cu vreo cinci ani mai înainte pe Roșu-Voevod, s-a fost molipsit, când bântuia o boală năprasnică asupra norodului, de la pătimași îngrijindu-i, și din împărăția, căreia ca o podoabă era, s-a mutat întru împărăția cerului, de care altă femeie mai vrednică nici nu putea fi, — așa spunea chiar văduvul jalnic. Cei doi împărați, ca să strângă și pe viitor legătura dintre împărățiile lor, s-au hotărît să căsătorească pe Roșu al lui Bujor cu Floarea lui Crin; și când au împlinit flăcăul douăzeci și cinci și fata douăzeci de ani i-au cununat. La un an după cununie au mers tinerii să vadă pe Crin-împărat și să petreacă la curtea lui o lună; dar de-abia au petrecut acolo câteva zile și iată că Roșu-Voevod primește știrea că tată-său Bujor e pe moarte. Sosind copiii de zor acasă l-au găsit în adevăr pe bătrânul spovedit și grijit gata să treacă pragul veșniciei, pe care, de-abia a apucat să-i binecuvânteze și l-a și trecut.
— Fătul meu și fata mea, mie-mi sună ceasul să-mi plătesc datoria, ca orice muritor. Îngrijiți de moștenirea pe care v-o las. Nu uitați niciodată că stăpân este împărăția, iar împăratul slugă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru sufletul robului său... Bujor-împărat...
Și zicând acestea, Bujor-împărat a închis ochii, ca să nu-i mai deschidă niciodată. Mult l-a plâns o lume, fiindcă fusese om cuminte și drept; iar pe tron s-a ridicat fiul său, cu numele de Roșu-mpărat, un tânăr tot așa de ispravă, și de aceea toată lumea îl cinstea și-l iubia ca și pe răposatul.
