trăgea mereu cu coada ochiului la una din roabele ei, pe care o chema Vraja inimii, și astfel Zobeide s-a hotărât să-i spună odată califului, când erau singuri:
– Iubite stăpâne, eu am luat seama că de câte ori vine Abu-Hasan nu-și mai ia ochii de la Vraja, și ea, cum îl vede, se zăpăcește de nu mai știe ce face; știi că eu țiu la fata asta cum și măria-ta ții la Abu-Hasan. Ce zici? N-ar fi bine să-i căsătorim?
– Draga mea – a răspuns califul – îmi pare foarte bine că mi-ai adus aminte; eu chiar i-am fost făgăduit prietenului Abu-Hasan să-l câpătuiesc, să-i găsesc o femeie pe placul lui, și atât mai bine că s-a nimerit să și-o găsească el singur... Până să isprăvească bine califul iată-i intrând amândoi, Abu-Hasan și Vraja inimii.
Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stăpânul lui preaiubit, a căzut în genunchi și a zis:
– Nu puteam primi o soție mai scumpă din mai binecuvântate mâini; dar oare pot nădăjdui că are să se învoiască și Vraja?
– Tu ce zici?? a întrebat-o Zobeida pe fată.
Fata n-a știut răspunde nimic; numai s-a roșit până-n vârful urechilor și cu mâinile la sân și-a aplecat fruntea, ceea ce arăta mai bine ca oricâte vorbe frumoase că și ea e fericită să se supună la ce hotărâse preaiubita ei stăpână.
Nunta s-a făcut îndată la palat după care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi însurățeii au fost lăsați să se bucure în pace de dragostea lor.
Abu-Hasan și soția sa într-adevăr se iubeau foarte, și afară de orele când trebuia să se înfățișeze înaintea califului și a Zobeidei, tot timpul și-o petreceau nedezlipiți unul de altul. Adevărul e că Vraja inimii avea toate darurile cu care să poată robi pe Abu-Hasan; nu numai că era frumoasă, dar, după dorința lui, știa să-l înveselească serile, la masă, ținea una cu el și la glume și la bărdacă.
Așa, au trăit ei amândoi împreună cuminți, veseli și fericiți sub ocrotirea strălucitului calif Harun-al-Rașid și a minunatei Zobeide, până la adânci bătrânețe.
