– Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinți prăpăditul de bătrân.
Dar copila, țipând și mai grozav:
– Nu! nu ești tu! tu ești urât! tu du-te cu Negoiță! să vie căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat!
La așa vorbe nebunești, doamna a leșinat... Dacă nu era Negoiță s-o apuce-n brațe, cădea lată. Au sărit cocoanele curții și au luat-o s-o frece cu oțet de trandafir și să-i dea pe la nas cu pene aprinse. Iar bietul vodă a-nceput să se bata cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare țipa.
– Să-mi aduceți pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p-ăla-l vreau eu!
În sfârșit, Negoiță zice lui vodă la o parte:
– Măria-ta, la așa pătimași trebuie să le facem cheful deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi ațâțăm mai rău.
I l-au adus prin urmare pe capitan Manoli... Mai rar așa palicar! înalt, spătos și mustăcios - o mândrețe de arnăut! și muiat numa-n fireturi de sus până jos - să fie de fală pentru orice curte domnească!
Cu mustățile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a zâmbit dulce și, ca orice copil supus când roagă frumos pe tată-său sa-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândețe:
– Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-l dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor!... să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi !
Căpitanul Manoli iubea firește pe domnița din tot sufletul; dar așa hatâr mare nu-i putea face fară voia stăpânilor. Iar Negoiță s-a gândit: "Așa ți-e vorba?... Bine!" pe urmă s-a-ntors la vodă și zice:
– Măria-ta, ia să se dea toți într-o parte, să văz și eu mai aproape pe pătimașa.
I-au făcut toți loc, iar Negoiță s-a dus drept la domnița care se zbuciuma și răcnea cât putea:
– Afară Negoiță! Ieși afară, mojicule!
