Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei și i-a vorbit încet:
– Drăguță, eu aș zice să pleci mai bine de bunăvoie... Aș! fata răcnea mai rău:
– Afara Negoiță!
– Și zi, așa, ai?... Nu vrei?
Ș-a dat s-o apuce de mână. Atunci domnița l-a scuipat în față și i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiță.
El s-a șters cu mâneca pe obraz și întorcându-se-n loc spre vodă, zice:
– Măria-ta, patima asta vine aicea cu o-mprejurare cum pân-acuma n-am mai întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica... îmi trebuie un ajutor... Am aicea la București, în mahalaua Negustorilor, o prietenă meșteră care știe să tragă de gâlci și de năjit; e văduva unuia care și-a prăpădit averea-n risipă și-n desfrânări; a rămas mufluz, și-a luat lumea-n cap și a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame... O cheamă Acrivița Ianuloaia, fata lui Hagi Cănuță...
La vorbele astea, domnița a-ncetat deodată cu țipetele, ș-a-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor.
– Așadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, s-a-duc numaidecât pe Ianuloaia.
A vrut să facă un pas; dar domnița l-a apucat strâns de pulpană, țipând apelpisită:
– Stăi, Negoiță!
Și... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face - i-a trecut copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s-a gătit frumos, ș-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece arnăuți călări înainte și tot atâția m urmă fluturându-le fustanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe prăselele hangerului din sileaf și cu stânga răsucindu-și mustățile... Și era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se uita de la fereastră cum zbura butca departe…
Negoiță a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, aducându-și aminte că mai are și alte daraveri în București,
