clipă de zăbavă spre București: butca e gata; pe drum așteaptă cai de olac din poște-n poște... Fata măriei-sale lui vodă, domnița, e apucată cum a fost și nevasta-mea, poate și mai rău, după stafeta ce primii... Numai dumneata o poți scăpa... Aleargă!
"M-am fript!" s-a gândit Negoiță; dar de zis, n-a putut zice nimic.
Caimacamul l-a strâns în brațe, l-a suit în butcă și, mânați, bre! Surugiii au dat bice și călcâie, pe urmă țipete și chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe Negoiță techer-mecher drept la scara palatului domnesc din București.
Vodă și doamna, frângându-și mâinile, l-au întâmpinat în capul scării, și vodă i-a strigat în grecește, cum vorbea p-atunci boierimea:
– Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim!
Dar Negoiță - de unde știe grecește? - a răspuns într-o doară:
– Cine nu-l caută îl găsește, măria-ta, dar cine-l caută! Să vedem!... să-l cautăm!... Dacă s-o putea, și mie mi-ar părea bine. Să vedem...
– Haide!
Și zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiță până-n sagnasiul din fundul sălii... Acolo sta domnița grecește pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpușă cu gâtul pe sârmă; într-una se chinuia așa de cinci zile cu dinții-ncleștați și fără să-nchidă ochii o clipă.
Cum s-a arătat Negoiță, donmița a stat din cap și a-nceput să țipe, apucată de toate năbădăile:
– Afară! dați-l afară! să nu-l văz m ochii mei pe râtanul de Negoiță! afară!... să vie băbaca!
Negoiță n-a așteptat mai multe și, în loc să se supere că-l gonește cu ocară, a ridicat așa din umeri, parc-ar fi zis: “De! dacă nu poftești”…
S-a-ntors în loc și a voit să plece. Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de fiică-sa:
– Aicea sunt! uite băbaca matale!
– Nu tu! țipa fata. Nu te-am chemat pe tine! sa vie băbac-al meu!
