trenul de plecare către interiorul patriei mele... Mă uit la ceas; mai sunt douăsprezece minute... și pleacă fără mine, și eu rămâi în exil, și nu mai am parale nici de frank-caffe!
Desperat, mă-ntorc la polițistul meu și, cu lacrămi în gușe:
— Domnule! te rog, domnule... sunt cetățean român!... scap trenul!... nu mă nenoroci!
Dar el răcnește:
— Nu se poate fără pașaport! nu-nțelegi? idiotule!
Profund vexat de acest refuz astfel formulat, mă-ntorc demoralizat cu desăvârșire în restaurant... Ce să fac?... Să telegrafiez cu 50 de cuvinte răspuns-plătit și cu timbru de 30 de bani la poliția locului meu. Dar, până să-mi vie răspunsul pot pieri printre străini; în cel mai bun caz, alt tren de coincidență n-am decât peste 18 ore!... Oricum, tot bine!...
Fulgerându-mi acestea prin minte, intru în restaurant, unde găsesc pe maladețul meu bând ceai, fără zahar, numai cu rom. Foarte supărat îi povestesc nenorocita mea aventură... El începe să râză ca un sec; scoate din buzunar un pachet de documente; se uită la mine lung, parcă mi-ar lua semnalmentele, ca la un biurou de servitori pentru condicuță; alege unul dintre documente; mi-l dă discret pe sub masă, și-mi șoptește:
— Na pașaport! mergi degrab la revizie!
Mă uit la hârtie...
Mă cheamă Bob Schmecker; sunt cetățean american; prezidentul U.S.A. „roagă pe toate autoritățile civile și militare de pe globul terestru să mă lase să trec și să-mi dea ajutor și protecție în caz de nevoie”.
Haha! strig eu, și trec repede la domnul polițistul meu:
— Am găsit, în sfârșit, pașaportul meu, domnule!... poftim!
— Așa da! zice el.
Și mi-l vizează... Mă sui repede-n tren cu muscalul meu salvator. Ne pupăm... Trenul a plecat... Am intrat în patrie!...
Nu! — să mărturisească toți amicii mei anarhiști, fie liberali, fie conservatori — nu! nu sunt pentru răsturnarea
