— Ascultă-mă, maladețule, spune drept: ai în geamantan vreo cutiuță cu bomboane destinată vreunui tiran?... să nu se deschiză cutiuța singură pe drum, să-și verse asupra mea bunătățile, că m-ai nenorocit: am treabă acasă; m-așteaptă familia!
Maladețul meu a-nceput să râză și iar m-a strâns de gât și m-a pupat; pe urmă m-a asigurat că n-are la el nici un explozibil altul decât ura lui neîmpăcată contra intolerabilei de absurde organizațiuni actuale a societății. Eu, din parte-mi, i-am declarat că n-am nici un cuvânt spre a susținea o organizație care, dacă n-o cred totdeauna intolerabil de absurdă, adesea mi se pare stupid de intolerabilă.
Asupra acestora, ne-am pupat iar muscălește, și, după ce am dat un bacșiș conductorului să ne lase singuri în compartiment, ne-am culcat... Am dormit bine până la ziuă, când am ajuns la graniță.
Anarhistul meu, mai deștept ca mine, s-a coborât întâi din vagon. Eu, puțin mai târziu, somnoros, dau să trec pe urmele lui... Un polițist, cu o voce foarte aspră, îmi zice, ținându-mi calea:
— Treceți întâi la revizia pașapoartelor!
Caut în buzunar... caut în săculețul meu de drum... Nu e... Afurisit pașaport!... iar pașaportul!... Zic:
— Domnule, nu-l găsesc; probabil, l-am pierdut pe drum; dar sunt român, domnule!...
Și voi să trec; dar el, și mai aspru:
— Nu se poate, domnule, fără pașaport! n-auzi?
— Dar am hârtii, altele, care probează că sunt român, domnule! cetățean român!...
Și iar dau să mă vâr. Aș!... Polițistul îmi dă un brânci în piept, și mă aruncă-napoi, cam departe, pe teritoriul străin, în brațele unui hamal, care, din spate, cu același procedeu, mă restabilește în poziția verticală.
— Ei! zic în gândul meu; de acum sunt pierdut! pierdut la pragul patriei mele!... Ce e de făcut?...
Intru, foarte abătut, în restaurantul gării pe teritoriul neutru... Beau o cafea... amară cafeaua în țară străină... prea puțin zahăr și prea mult frank-caffe!... Gustând, foarte dezgustat, din cafeaua exilului, aud că afară se pregătește
