Iusuf s-a-ngălbenit deodată și s-a apucat cu mâinile de pântece.
— ...și — a urmat jelindu-se Aron — m-am gândit, de ce să nu fac iconomie la transport; am pus pastrama-ntr-un sac și i-am dat lui... să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngroape acolo, că el a știut... Și el a mâncat pe drum pe tată!... Ce fac eu acuma?
Când le-a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput și el să se bată cu pumnii-n cap și-n pântece, și să se vaite:
— M-a spurcat jidanul, efendi cadiu! aman! m-a spurcat! Ce mă fac eu acuma?
— Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron.
— N-ai zis tu că sunt haine?
— Și parcă trebuia să le mănânci?
— De ce nu mi-ai spus drept, că e tat-tău?
Și iar ovreiul, vei! și turcul, aman! Cadiul, ascultându-le toate, a zis:
— Bre! de treizeci de ani judec aicea la Kavala lume după lume, cu fel de fel de pricini; dar încă așa nebuni și așa pricină ciudată nu mi s-a mai înfățișat... Asta... să aveți răbdare... că trebuie să chibzuiesc mai adânc!...
Și, după ce a chibzuit și iar a chibzuit adânc, a hotărât ca:
Turcul să plătească ovreiului, pe prețul zilei, douăzeci de ocale pastramă prima, pe care i le-a mâncat; iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire, fiindcă l-a-nșelat dându-i un sac de haine, în care nu era haine, ci pastramă, și nu pastramă adevărată de oaie, ci de ovrei.
Și pe urmă, cu o vorbă scurtă turcească, i-a dat afară p-amândoi.
