Pagină:Ion Luca Caragiale - Opere. Volumul 2 - Nuvele și schițe.djvu/216

Această pagină nu a fost verificată

— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduiește și se dă dator să-ți plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?... ai?...

— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?

— Care tată, bre? întreabă Iusuf.

— Tata meu!

— Care tată, bre? întreabă cadiul.

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... și Iusuf l-a mâncat.

— Pe cine l-am mâncat, bre?

— Pe tată!

— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?

— Când a fost pe corabie...

— A fost tat-tău cu mine pe corabie?

— A fost!

— Și l-am mâncat?... eu?

— Tu! tu!

— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi că e nebun ovreiul?

— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată!

— Mai spune o dată: care tată?

— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!... parcă n-am spus?

— Apoi de, efendi! zice Iusuf.

— Carnaxi! nu mai zbierați, strigă cadiul... Stați, că nu mai înțeleg nimic!... Bine, nu zici tu că tat-tău a murit?

— A murit!

— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?

— A umblat!

— După ce a murit?

— După!

— Cum, bre?

— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească... și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă...