— Bine, bre — zice cadiul — dacă omul nu tăgăduiește și se dă dator să-ți plătească cinstit până la para, ce mai faci gură?... ai?...
— Să plătească? urlă ovreiul... să plătească?... ce să plătească?... pe tată?... poate el să plătească pe tată?
— Care tată, bre? întreabă Iusuf.
— Tata meu!
— Care tată, bre? întreabă cadiul.
— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit... și Iusuf l-a mâncat.
— Pe cine l-am mâncat, bre?
— Pe tată!
— Când, bre, l-am mâncat eu pe tat-tău?
— Când a fost pe corabie...
— A fost tat-tău cu mine pe corabie?
— A fost!
— Și l-am mâncat?... eu?
— Tu! tu!
— Efendi cadiu — zice Iusuf — nu vezi că e nebun ovreiul?
— Nu sunt eu nebun! zbiară Aron; tu ai fost nebun, că ai mâncat pe tată!
— Mai spune o dată: care tată?
— Tata meu, Leiba Grosu, care a murit!... parcă n-am spus?
— Apoi de, efendi! zice Iusuf.
— Carnaxi! nu mai zbierați, strigă cadiul... Stați, că nu mai înțeleg nimic!... Bine, nu zici tu că tat-tău a murit?
— A murit!
— Bine, dacă a murit, cum era să mai umble pe corabie, bre?
— A umblat!
— După ce a murit?
— După!
— Cum, bre?
— Tată, când a murit, m-a jurat să-l trimit să-l îngroape în pământul sfânt la Ierusalim, că acolo vrea el să putrezească... și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă...
