Stetesem două luni la țară, în Franța — zic la țară, cum zic francezii, fiindcă vila și mica proprietate unde mă găzduise prietenul meu Legrand se aflau la marginea unui mare oraș industrial și comercial; într-un ceas mergeam pe jos până-n centrul târgului, la Café Gambetta... Așteptam acum bani, ca să mă-ntorc în patrie. Într-o seară, iată primesc un cec de 350 de franci. A doua zi dimineața, merg în oraș, la sucursala locală a unei mari bănci din Paris, și mă prezint la guichet cu cecul meu. Impiegatul se uită bine la cec, apoi lung la mine, și zice:
— Hârtiile dv., domnule...
— Ce hârtii? întreb eu.
— Hârtiile dv. de identitate...
Mă caut în buzunar, să scot portofelul cu pașaportul și cu alte hârtii... Caut... caut... Am uitat portofelul acasă la țară. Zic:
— Domnule, iată, poftim scrisoarea prin care mi se notifică trimiterea cecului la adresa d-lui Legrand, unde locuiesc de două luni, aci, afară din oraș... Portofelul cu hârtiile mele l-am uitat acasă; în orice caz, nu gândeam că or să-mi trebuiască din momentul ce prezint un cec...
Dar impiegatul mă-ntrerupse:
— Cu toate astea, vă trebuiesc... fără hârtii...
Și iar se uită, cu parcă un fel de bănuială, la cecul meu.
— Domnule, zic eu îngrijat, nu cumva, poate, bănuiți că este un cec fals?
— A! nu, domnule; cecul este foarte bun... decât fără hârtiile dv.... Vă trebuiesc neapărat hârtiile dv. de identitate...
