„Cum ajung la Kavala, drept la Aron mă duc, după pastramă; să o fac eu, crestată și pârlită la spuză, ușor, să nu-și scoată sarea..."
Și-i lăsa gura apă lui Iusuf.
Cum coboară pe pământ la Kavala, să fi zis c-a dat în bobi! pe cine vede întâi?... pe prietenul Aron — parcă știa că sosește și-l aștepta cu patru ochi.
— Bre, Aroane, de ce ești șarlatan și mă minți că-n sac sunt haine vechi de la tată-tău?... de frică să nu ciupesc din pastramă...
Aron s-a făcut odată galben, și, cuprins ca de un fior, d-abia a putui băigui:
— Ce? ce?
— Câte ocale era în sac, bre?...
Dar Aron mai rău:
— Ce? ce?
— ...Că, să spun drept, ca om cinstit ce mă știi... eu... pe drum... ți-am mâncat pastrama toată, și...
Dar Aron țipă o dată și-ncepe să se plesnească peste ochi cu palmele, să se bată cu pumnii-n cap, să-și smulgă barba și perciunii; se vaită și urlă, ca de cine știe ce nenorocire grozavă.
— Ce urli, bre, așa, și faci atâta tărăboi? câte ocale a fost, eu sunt negustor de treabă, nu tăgăduiesc: ți le plătesc pân' la para.
Aș! ovreiul cade jos, se tăvălește, bătându-se cu fruntea de țărână și urlând mai tare, parcă-i ieșit din minți.
— Bine, bre, ți le plătesc; n-auzi?
Se scoală ovreiul de jos, apucat ca de turbă, îl înhață de piept pe Iusuf, și, haide, techer-mecher cu el, la cadiu, la judecată!
Cadiul face cercetare cum a mers pricina.
Iusuf spune tot cum s-a-ntâmplat: că el, întâi, a crezut că sunt haine; că, pe urmă, după aromă, a descoperit șmecheria, și a găsit în sac pastramă de oaie, și, ca omul, la drum lung, s-a-ndemnat și... a mâncat-o; dar el, negustor cinstit, nu tăgăduiește, și se dă dator să plătească până la para.
În vremea asta, Aron se jelește mereu smulgându-se de barbă:
