M-am dus să fac o vizită confratelui și amicului meu Tomița de ziua lui. L-am găsit într-o stare foarte proastă, plimbându-se de colo până colo ca o hienă în cușca ei, și văitându-se de durere; toată noaptea nu putuse închide ochii din pricina unei măsele.
L-am povățuit să meargă la dentist.
— Nu pot, mon cher.
— De ce nu poți? ți-e frică?... Cu metodele de astăzi, nu simți nici cât o pișcătură de purice.
— Nu de frică; nu pot, că am de lucru; trebuie să dau până-n două ceasuri cronica mea la gazetă. La trei, vine băiatul de la tipografie să mă execute... Și cu durerea asta sunt incapabil să scriu un rând măcar. De o sută de ori de aseară m-am așezat pe scaun, am pus mâna pe condei; dar nu e chip să m-astâmpăr... o clipă nu-mi dă pace...
Și iar începe bietul om să se vaite și să se plimbe ca o hienă. La un moment, se oprește răcnind:
— E de nesuferit!... mă-mpușc!
— Omule, zic eu, du-te la dentist!
— Ei! dar cronica mea cine o scrie?
— Știi ce? zic; tu du-te fără frică, să-ți scoți măseaua; eu rămân aci; până te-ntorci, îți scriu eu o cronică... Ai vreun subiect anume, or pot scrie despre ce mi-o da prin gând?
— Ba, chip, aveam un subiect...
— Despre ce?
— Despre Credință și Știință... cum adică Știința distruge Credința și nu o poate înlocui. Știi, à propos de sărbători...
