— Atunci, să ducem o campanie prin presă...
— S-o duceți, domnule! asta e datoria sacră pentru dv. publiciștii, dacă sunteți adevărați publiciști, nu moftangii!...
— A! Mitică !
— Nu! strigă el în culmea enervării; trebuie statul!... Auzi! doică fără lapte!... Auzi! doică să... Bravo!... Și statul, indiferent... și laptele... laptele ei!...
Și pleacă necăjitul părinte, să caute biberon, probabil.
Ia, să vedem: cu teatrul am isprăvit; mai am două campanii; cu care să-ncep?
Firește că agricultura ar trebui să ne intereseze în primul rând, ca fiind o țară eminamente agricolă; dar tocmai pentru asta, mă-ntreb: ce poate face o țară agricolă fără brațe? Atunci, natural că trebuie să ne gândim mai întâi la chestia poporațiunii; prin urmare, las deocamdata pe nenea Stasache și-ncep cu chestia doicii; curaj!
„O chestiune vitală pentru țara noastră... Chestiunea alăptării... Ce facem cu cetățenii, cu soldații de mâne?... Până când din partea statului această indiferență condamnabilă, această criminală incurie?... Până când copilul român... laptele... etc. ..."
