„Christos a-nviat!!
De la un capăt al globului la cellalt, din răsărit până-n apus, de la miazănoapte pân' la miazăzi, pe când natura se-mpodobește în strălucitele vestminte ale primăverii, în sunetele triumfale a mii și milioane de clopote de la mândrele catedrale ale celor mai splendide capitale de imperie, până la umilele bisericuțe din cele mai sărmane cătune, popoarele creștine se salută vesele cu magicele cuvinte: Cristos a-nviat!"
— A! infamul! asasinul! strig eu. M-a omorât Caracudi, frate Costică!... ce e de făcut?
— Faceți dv. ceva la iuțeală.
Fuga, la redacție... Nu voi nici să-mi arunc ochii peste drum... Scriu și șterg, și iar încep și iar șterg... tremur și m-apucă un cârcel la deget... nu mai pot ținea condeiul... Și ceasurile sunt aproape zece!... și iar îmi blestem ursitoarele!... când — apare pe ușe, cine!... cine? asasinul! D-abia pot ridica privirea și, cu glasul leșinat ca de lehuză după grea facere, îi zic:
— Mersi, nene Caracudi!... Bine ți-ai bătut joc de mine, drăguțele!
— Cum joc, domnule director?
— Poftim.
Și-i întind filele mototolite. Le privește și-ncepe să râză.
— Scuzați; a fost o mică eroare... Eu le am cronicele astea gata... Dar, prin ce am trecut de ieri până adineaori — dac-ați ști! am greșit; n-am luat seama când am scos-o din sertar... (și cât îmi vorbește foarte volubil, mereu se uită pe fereastră). Merg să v-aduc una de Crăciun... știu sigur că am și una de Crăciun... trebuie să am și una de Crăciun... Numa s-o găsesc... fiindcă acuma e un deranj la noi... Nu v-am spus... A născut Florica...
Eu, din ce în ce mai leșinat:
— Când?
— Adineaori, pe la șapte dimineața...
— ...Cum?
— E fată... dar are încă dureri.
