— Atunci, nu mai trebuie să te duci, frate Caracudi. Tot ce te rog e să iei un condei, că eu nu pot scrie, am un cârcel la degete...
Scot din raft tomul 11 din Larousse, îl deschid și zic blând valorosului tată:
— Scrie, te rog.
El s-așează la locu-i lângă fereastră, pe care o șterge bine de abureală cu căciula. Eu dictez:
„Sărbătoarea Crăciunului este una dintre cele mai vechi ale creștinătății. Ca să ajungem la epoca instituirii ei, trebuie să suim până aproape de leagănul bisericii. După unii autori, această sărbătoare a fost statornicită, la anul 138 al erei noastre, de către episcopul Telesfor...”
Văd pe Caracudi scriind cu ochii pe fereastră, fără să se uite la condei.
— Ce-am zis? îl întreb.
— „...anul 1883 al erei noastre de către episcopul Telefon...”
Și până să-i strig eu „ieși afară!” trântește condeiul, pune mâna pe căciulă și iese ca din tun, bufnind ușa.
Peste un moment, Piccolino... îi dictez articolul. Dup-amiazi tirajul a patru pagini e aproape gata...
Și iată iar d. Caracudi — foarte radios.
— Domnule director, am o informațiune care trebuie să treacă neapărat în numărul de lux. Știu că o să vă facă plăcere... Și-mi citește:
„Aflăm cu deosebită plăcere că gentila doamnă Florica Ig. Caracudi, eminenta profesoară de istorie, a dat azi-dimineață, 20 decembrie, naștere la două fetițe, Despina și Kiajna.
Fericită coincidență! În aceeași zi, norocosul tată, valorosul nostru colaborator, d. Ig. Caracudi, a împlinit 40 de ani.
Felicitările noastre cele mai călduroase.”
Numărul nostru a ieșit tare frumos. Au făcut mult efect și articolele științifice și poeziile și începutul nuvelei; dar mai ales au impus un vădit respect confraților informația