Ignat: poimâine dimineața trebuie să apară numărul... Materia cealaltă e gata.
Aștept toată ziua — degeaba.
Îi trimit vorbă acasă peste drum — îmi dă răspuns să n-am grije.
Deschid fereastra; îl strig — nimic.
Se-nserează bine... Un gând neplăcut îmi flutură prin cap la amintirea proastei glume ce i-am făcut-o; să știi că am rămas fără cronică de Crăciun — m-a-ncălțat!... Cârpaciul tot cârpacil
D-abia a zburat gândul meu, și iată d. Caracudi... Cum îl văd:
— Cronica! unde e cronica, nene?
— E dată la tipografie.
— Adevărat?
— Pe onoarea mea!...
Și zicând acestea, mă priveste cu acel zâmbet și acea clipire din ochi caracteristice, cari, de câte ori le întâmpini, te fac să gândești: dacă ăsta nu este imbecil, atunci mă crede pe mine că sunt.
De vreo câteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine; speram, după semne, s-avem zile frumoase de sărbători — când colo, peste noapte spre Ignat, se schimbă deodată vântul, și țin'te iar!!... Plouă, ninge, îngheață, se topește; vifor orb; o vreme — să nu scoți un reporter afară din redacție.
Mă scol dis-de-dimineață cu grije. Cum mă deștept, îmi dă servitoarea o scrisoare; e de la d. Costică, paginatorul ziarului:
„Domnule Iancule, cronica dată de d. Caracudi am oprit s-o culeagă; acuma nu merge; trebuie amânată pân' la primăvară. Stăm pe loc cu numărul. Ce e de făcut? Vă rugăm, veniți cât se poate mai curând.”
Nu înțeleg... Ce să fie? Iute, mă sui într-o birje... Ce vreme, Dumnezeule!... Am ajuns.
— Ce e, domnule Costică?
— Uite, domnule Iancule.
Citesc, ca dus de pe lume:
