— Ei cine!... împăratul și împărăteasa.
— Cu cine?
— Cu fata unui crai vecin.
— Asta nu se poate! auzi? coșcogea fecior de-mpărat să ia o fată de crai... Asta nu se poate!
— De ce nu?
— Fiindcă trebuie să ia fată tot de-mpărat, pe potriva lui... Nu! asta nu se poate, în ruptul capului!
— Dar bine, femeie, dacă așa au hotărât părinții lui?...
— Or fi hotărât ei... Dar eu?... eu unde sunt?
Și repede s-a gătit și-nvăpăiată s-a dus la palat să dea ochi cu împăratul și cu-mpărăteasa, să-i întrebe: cum se poate, fără știrea și a ei, care l-a crescut pe băiat, să hotărască dânșii așa de soarta lui? și, răspicat, le-a spus că Florică al ei nu poate lua pe orcine, că lui Florică al ei trebuie pe puțin o fată de-mpărat; de unde nu, nu trebuie! că, slava domnului! tânăr e, frumos e, voinic e, fecior de-mpărat mare e! Are vreme să mai aștepte pân-o găsi una pe potriva lui.
Împăratul a zis una, împărăteasa două, doica nouă... au început să se-ntețească femeile la vorbă, și din vorbă la-mpunsături, și de-acolea, ceartă la toartă... împărăteasa, supărată de-atâta tevatură, ca s-o taie scurt, zice:
— În sfârșit, așa a hotărât politica măriei-sale împăratului, așa am hotărât eu — așa trebuie să se facă! destulă vorbă!
— Ba, nu!
— Ba, da!
Doica, înfierbântată grozav, a țipat o dată, ah! și a leșinat.
Sări, toți... O descheie la sân și dă-i cu oțet de trandafir. Vine și Florea:
— Mamă-doică!
Și-ncepe să se vaite ca un copil mic și să se bată cu pumnii-n cap:
— A răpus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu mai e de rană!
Împărăteasa — leșină și ea.
Împăratul, strașnic
