el mult pe școlarul său așa de deștept și cu frumoase apucături vitejești, văzând-o zi cu zi, a ajuns să o placă atâta, încât, a răbdat cât a răbdat, până n-a mai putut, și a cerut-o în căsătorie; iar dânsa plăcându-l asemenea, că era om de seamă și mândru, și-l vedea că ține și el mult la băiat, bucuroasă l-a luat.
Și i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le mare cinste și daruri scumpe.
Când a intrat în biserică mireasa — gătită de nună-sa sub ochii nunului — cu flori și beteală de aur în păru-i negru, cu chipul și trupul, și cu zâmbetul și mersul acelea, pășind așa de cuminte, nici îndrăzneață, dar nici sfioasă — a rămas toată lumea-ncremenită, nu altceva, că-n adevăr era o arătare.
Mai mulțumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul Florea-voievod; el îi iubea mult, și pe mama-doica și pe învățătorul lui; avea și de ce: și ei îl iubeau pe el destul.
Când îl vedeau aruncându-se pe cal sălbatec prins de coamă-n fuga mare, și când se-ntorcea cu calul, adineaori nebun, acu domolit și plin de spumă; când îl vedeau săgetând rândunica din zbor; când îl auzeau, pe urmă, cântând din gură și cu harfa, de te sfințea — amândoi soții nu mai puteau de mândrie, îl luau în brațe și-l sărutau, și femeia zicea:
— Mulți feciori de-mpărat or mai fi, da ca și ăsta al nostru, nu mai crez altul!... s-a isprăvit!
Au trăit ei așa cu toții, la curte, în bună pace, liniștiți și fericiți, fiecare cu partea și gândul lui, pân-a-mplinit Florea-voievod douăzeci și doi de ani — un flăcău ca un brad.
Dar într-o zi, iată că vine de la palat curteanul, învățătorul lui, acasă, și zice vesel:
— Știi tu un lucru, dragă nevastă?
— Știu, dacă mi-ei spune...
— S-a hotărât! îl însurăm pe Florea...
— Pe băiatul nostru?... cum asta?
— Ei! cum!... iac-așa, cum se-nsoară toți flăcăii.
— Cine-l însoară?
