de turburat de toate astea, strigă:
— Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu niște femei nebune!
Împărăteasa se deșteaptă și pleacă foarte mâhnită de asemenea cuvinte.
Se deșteaptă și doica; se uită la-mpăratul și, lovindu-se cu pumnul peste sânul gol, începe să se bocească flăcăului:
— Nu se poate, maică! nu voi, maică, moartă tăiată! Nu te dau, Florică, decât după fată pe potriva ta! Să nu mă faci de rușine, Florică mamă, că mă omor!
Florică o mângâie plângând și zice:
— Nu, mamă, nu! fără voia ta nu fac nimica!
Împăratul, ținând și el foarte mult la doică și auzind și vorbele băiatului, nu s-a-ndurat să le strice hatârul, și le-a zis:
— Dacă nu vreți voi, bine!
S-a făcut război pentru asta; căci craiul vecin, care avusese făgăduială de căsătorie pentru fiică-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Războiul s-a sfârșit, ca toate războaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbându-se pe la curțile din lume, Florea-voievod, însoțit de doica și de-nvățătorul lui, s-a dat în dragoste — că era ochios — cu o tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare chiar decât tatăl lui; și numaidecât între cele două curți s-a pus la cale căsătoria.
Când s-a făcut nunta aceea strălucită cu mari petreceri în grădinile-mpărătești, toată lumea s-a-nveselit; dar mai mult ca toți, doica.
A privit lung la mire și mireasă, cum se plimbau prin grădină, încet, strâns alături, șoptindu-și unul altuia cine știe ce nimicuri tinerești, i-a arătat soțului ei și, strălucindu-i ochii de mulțumire, a zis:
— Așa da, Floric-al mamei! așa-nțeleg și eu!... Să ia fiecare pe potriva lui!... așa trebuie!
