— Țal! strigă omul foarte supărat...
Chelnerul n-aude.
— Țal!!
— Lasă, zic, plătesc eu...
— Mersi! Las-că avem și noi cu ce plăti atâta lucru!.. Nu ne-a jupuit până acum de tot, guvernul bandiților d-v.!
— Al meu? guvernul meu?..
— Las-că știm noi... Țal! surdule!
Plătește și pleacă foarte necăjit.
Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, și iată o altă cunoștință se apropie și-mi cere să-i permit a sta lângă mine.
— Ei?
— Ei? repet eu.
— Îți place ce fac mizerabilii?
— Care mizerabili?
— Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiții, care socotesc, că, dacă se strâng două trei sute, beți, gata pe scandal... Oameni desperați, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său... Dar astădată li s-a-nfundat... Auzi dumneata!.. În carne vie are să tragă, în carne vie!
— De, nene! zic eu...
— Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ieși o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliță cu reteveiul, guvernul...
— Iartă-mă, zic; înțeleg să combați pe haimanale, dar să susții că sunt ale mele...
— Ce să te iert!.. Dv., oameni inteligenți, sunteți de vină, fiindcă stați indiferenți. Ia să fi mers dumneata cu mine și cu dumnealor toți (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur) să fi mers, ca niște cetățeni convinși, să facem și noi o manifestație... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, și-n berării, și-n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, care ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte...
— Nene, zic, te-i supăra, nu te-i supăra, eu în politică, nu m-amestec, pentru că...
— Pentru că?
