în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine așadar să mă retrag discret într-un colț și să tac. Intru într-o berărie și aștept să pice din moment în moment ediția de seară a ziarelor politice. . . Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestație.
E lume destulă și-n berărie. Un cunoscut mi se așează alături.
— Ei! ce zic?
— Ce să zic? răspund eu... Bine!
— Cum bine! Asta e bine?
— Dè! zic; știu și eu ?
— Cum, știu și eu? Dacă dumneata, cetățean care te pretinzi...
— Ba, zic, mă iartă, nu mă pretinz de loc.
— Nu e vorba că te pretinzi, dar ești; ești un om, care va să zică, mai instruit, și ai datoria, mă-nțelegi; fiindcă, dacă unul ca dumneata stă indiferent și nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ți spun...
— Nene, zic eu...
— Ce, nene?.. Aoleu! vai de biata țara asta! O să ajungă rău, domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism și totul se vinde, și sunt oameni, mă-nțelegi, care ar merita...
Și omul meu ridică tonul așa de tare, încât toată lumea dimprejur își întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii și cu tonul foarte blajin;
— Să mă crezi că și pe mine.. .
El, ridicând tonul și mai sus:
— Ce, și pe dumneata?.. Când vine, mă-nțelegi, un guvern ca bandiții, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toți, și eu și dumneata și dumnealor (arată pe cei dela mesele apropiate) ca niște lași, fără nimica sacru, mă-nțelegi! firește că are să-și bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poți dumneatale, mă-nțelegi, să zâmbești și să ridici din umeri parc-ai fi străin, nu...
— Da nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! mă iartă!
