de drum. Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus și-i pare că vede în întunerecul nopții strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua.
— Ce-i de făcut? întreabă.
— Dorm toți butuc, șoptește cald șașiul... Ușa e scoasă din țâțâna de jos... Dacă o ridici binișor, poți intra pe dedesubt; poți pe urmă s-o descui pe dinăuntru și să ieși frumos. Intră încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, și trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... Odată să tragă-n suflet din mirosul ăsta, și nu se mai deșteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul.
Și zicând acestea, îi dă basmaua-n mână și-l împinge pe flăcău încet-încet spre ușă. Băiatul trece basmaua în mâna stângă și, ștergându-se de sudoare:
— Doamne! doamne! suspină el și cu dreapta-și face cruce. Atunci un hohot strașnic se aude... Flăcăul se-ntoarce-n loc. E beznă-mprejuru-i, și nicăieri ochiul luminos al tovarășului. Tânărul se moleșește din toate-ncheieturile și se prăbușește pe prispă.
...Se face ziuă...
— Scoală mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut.
Flăcăul se trezește buimăcit.
Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia târându-se pe picioare.
— Cât ai pierdut, mă?
— ...Tot.
— Cât tot?
— Ce-am avut eu... și...
— Și ce mai?
— Și... arenda.
— Cinzeci de galbeni?
Nepotul dă din cap punând ochii în pământ.
— Cine te-a pus să joci, dacă nu știi jocul?
— Dracul m-a pus!
— Nu ți-am spus de trei ori să pleci?
— Da.
— N-ai înțeles că te luam la sigur?
