Nu stau mult la vorbă ca să înțeleagă unchiul de unde vine și unde se duce tânărul. Vine de acasă și se duce la oraș, să plătească boierului câștigul întârziat, cinzeci de galbeni, pentru sfoara de moșie din Poenița, pe care o ține taică-său în arendă.
Și jocul pornește iar...
Tânărul se vâră și el... și joacă.
— Mă, țângăule, zice unchiul, ia-ți calul și mergi de-ți caută de treabă!... Ai auzit?...
Dar țângăul se uită în ochiul tovarășului, care-i stă în față, și se face că n-aude. Merge înainte și bine merge! are un noroc nemaipomenit.
— Mă, secule! zice unchiul. Ți-e destul... Pleacă!
Aș!... S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumânări.
— Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci?
— Lasă-mă, unchiule!
— ...Bine! răspunde omul bătrân și joacă-nainte...
Dar jocul e joc și norocul noroc... Începe cartea flăcăului să se schimbe și să meargă tot 'ndărătele... Sudori peste sudori... Tânărul se oprește și stă la gânduri, uităndu-se ca-n gol; dar întâlnește ochiul tovarășului, care-i dă o povață mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân și scoate legătura... Înainte... Unchiul ridică ochii spre nepot, zâmbind cuminte, și fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu multă luare aminte asupra mesei.
E trei după miezul nopții... S-a dus arenda!... – și două inele și ceasul!... S-ar fi dus și calul și șaua, dacă unchiul și orzarii n-ar fi suflat în lumânări și n-ar fi mers să se odihnească... Cine a câștigat?... Cine a știut să joace, firește: unchiul și cu unul dintre orzari, tovarășul lui; alți doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce aveau; dar au pierdut și ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari.
Acu, toți jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopții și e întuneric adânc.
Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în față-i, stă tovarășul său
