Încet-încet, tovarășii s-au înfierbântat bine... Dar le trebuie vin, și degeaba bat în masă și strigă: nimeni nu-i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie și afară subt umbrar. Pierzându-și răbdarea, negustorul se scoală de la masă și merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se șterge de sudoare și suflă din adânc.
Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică și frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subțiori, aduce pe o tavă uscătură și udătură. Ajungând prin îmbulzeală la masă, șașiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face și cu ochiul către fată.
Fata lasă tava pe masă și pornește. Flăcăul vrea s-o apuce de braț; ea scapă și pleacă; el o cheamă-napoi; ea-și întoarce capul râzând, dă din umeri parc-a zice: «acu n-am vreme de jucării!» și intră-n prăvălie. Șașiul se uită la flăcău și iar îi face cu ochiul: «după ea!» Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare și urmează calea ce i-o arată ochiul tovarășului...
A trecut de mult de nămiez și încet-încet au plecat, unii câte unii, cărăuși, negustori și drumeți alții, care la deal, care la vale, și lăutarii au tăcut și s-a liniștit de tot și s-a limpezit locul.
La conac a mai rămas prea puțină lume... Într-o odaie, ațipesc așa după masă, cei doi tovarăși, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă; poate sta și de vorbă cu un drumeț. Negustorul se uită la fată, se uită șașiu la băiat și merge să vază ce mai e pe dincolo, pân odaia unde s-au pus niște orzari să-nvârtească un stosișor...
Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fata care are atâta treabă... N-apucă să plece fata și roșcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a binele... Aș! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovarăș în odaia d-alături, unde e pont mare de câștig: orzarii sunt și mai buni de iubit – joacă și prost și gros.
— Hai, scoală!
Între orzari, cine să fie? – Neica Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru.
