holda de fier a săgeților, cari au crescut pe trupul meu cu ascuțitele lor vârfuri.
Atunci sufletul îmi fu năpădit de-o îndoită groază; rămăseiu țintuit locului, cu părul zburlit, iar glasul mi se uscă în gâtlej.
Pe acest Polidor nefericitul Priam, pe vremea când își pierduse încrederea în oștile Dardaniei și vedea că orașul lui este împresurat din toate părțile, îl trimisese pe furiș, c’o mare cătime de aur, la regele Traciei[1], ca să-l crească el. Acesta, când văzu că norocul a părăsit pe Troieni și puterea lor e nimicită, s’a dat de partea lui Agamemnon și-a oștilor biruitoare, călcând cel mai sfânt dintre drepturi: omorî pe Polidor și puse mâna pe aurul lui. Blăstămată sete de aur, la câte nu împingi tu sufletele muritorilor!
Dupăce spaima mi se risipi, povestesc aceste minuni dumnezeiești fruntașilor aleși de popor și, înaintea tuturora, tatălui meu și-i întreb, care li-i părerea. Toți sunt într’un singur gând: să plecăm din acest ținut blestemat, în care s’a pângărit legea ospeției și să întindem pânzele în vânt. Prin urmare ne îndeplinim cea din urmă datorie față de Polidor: grămădim un morman de pământ deasupra movilei, râdicăm zeilor mani falnicele lor altare împodobite cu bentițe azurii și cu negri chiparoși; de jur împrejur Troiencele, după datină, cu părul despletit, plâng. Turnăm deasupra laptele cald din potirele spumegătoare și cupele pline cu sânge sfânt, îi închidem sufletul în mormânt și cu glas mare îl chiemăm pentru cea din urmă oară.
După aceea, îndatăce ne putem încrede în valuri și vânturile potoliteau făcut marea oglindă, iar clipocitul blajin al austrului ne îndeamnă să pornim la larg, tovărășii dau corăbiile la apă, umplând țărmul cu mulțimea lor. Eșim din port; pământul și orașele fug înapoia noastră. In mijlocul mărei e o insulă sfântă, cea mai iubită de mama Nereidelor și de Neptun Egeanul; ea rătăcia prin preajma tuturor țărmurilor,
- ↑ Polimnestor, ginerele lui.
