tovarăși[1]. Aici poposesc, împins de soarta mea dușmană și întemeiez pe țărmul acesta șerpuit cel dintâi oraș, căruia, după numele meu, îi dau numele de Eneada.
Făceam un sacrificiu mamei mele Dionee[2] și zeilor, spre a ocroti lucrările noastre abia începute; tocmai jertfiam stăpânului atotputernic al locuitorilor cerului un taur alb pe marginea țărmului. In apropiere era o movilă, în vârful căreia se aflau niște lăstare de corn și un mirt sălbatic, cu ramurile dese. Mă apropii și caut să zmulg din pământ lăstărișul cel verde, ca să pun pe altar câteva ramuri înfrunzite, când văd o minune înfricoșată și, de negrăit. Din cel dintâi copăcel, pe care-l scot din pământ, dupăce-i rupsesem rădăcinile, se scurg niște picături de sânge negru, cari pătează pământul cu veninul lor. Trupul mi se cutremură de fiori reci de spaimă, iar sângele îmi îngheață de groază. Incerc din nou să scot afară tulpina mlădioasă a celui de-al doilea și să pătrund pricina ascunsă a acestui fapt; un sânge negru picură însă și din coaja acestuia. Cu sufletul bătut de mulțime de gânduri, mă pusei să mă rog zânelor câmpului[3] și lui Marte Gradivul, care ocrotește câmpiile Geților să-mi întoarcă spre bine această arătare și să-mi fie un semn prielnic. Dar dupăce, pentru a treia oară și cu o sforțare și mai mare încă, înșfăc crengile în mână și mă înțepenesc cu genuchii în nisipul de dinaintea mea — să vorbesc oare mai departe, sau să tac? — un gemăt dureros se aude din fundu movilei și un glas îmi ajunge pânăla ureche:
— Enea, pentruce sfâșii pe-un nenorocit? Cruță-i mormântu cel puțin acuma. Ferește-te și nu-ți pângări mânile tale cucernice. Născut, ca și tine, în Troia, nu sunt un străin pentru tine, iar sângele acesta nu curge din copac. Vai!… fugi de țara asta sălbatică, fugi de pe țărmul unui zgârcit. Eu sunt Polidor. Pe locul acesta am fost străpuns; aici m’a acoperit apoi
