tunericul orb al nopții, pe mulți Greci ii trimiserăm în iad. Unii atunci o rup de fugă la corăbii, căutându-și scăparea pe țărmul, mai sigur, al mării; alții, în groaza lor, se suie din nou, mișeii, în calul cel uriaș, ascunzându-se în scorburile așa de cunoscute.
Vai!… nimeni nu trebue să-și mai pună nădejdea in zei, odată ce-i sunt protivnici! Iată că fata lui Priam, Casandra, cu părul despletit, e târâtă afară din templul cel sfânt al Minervei. In zadar își râdică spre cer ochii scânteietori de lacrămi, ochii, căci mânile-i plăpânde sunt încătușate in lanțuri. Corebus, aprins de mânie, nu putu să rabde această priveliște și se repezi în mijlocul vrăjmașilor, hotărât să piară. Toți îl urmăm, năvălind în șiruri dese. Atunci se naște un înfricoșat măcel: înșelați de înfățișarea armelor și de coifurile noastre grecești, Troienii aruncă asupră-ne, de pe înaltul acoperiș al templului, o grindină de săgeți. De altă parte, Grecii, urlând de mânie că fata le fusese zmulsă din mâni, se adună din toate părțile, copleșindu-ne: printre cei dintâi aprigul Aiax și cei doi Atrizi[1], mai apoi toată armata Dolopilor, întocmai ca niște vânturi cari se aruncă în vârtej, ciocnindu-se față în față, de vâjâie pădurile și Zefirus și Notus și Eurus, mândru că mână caii Aurorei și spumosul Nereu, care, cu înfricoșatu-i trident, răscolește până în fund apele mării. Răsar până și aceia, pe cari în întunericul orb al nopții și prin vicleșugul nostru îi pusesem pe fugă, împrăștiindu-i prin tot orașul. Ei cei dintâi recunosc scuturile și armele noastre mincinoase și bagă seamă graiul nostru cu un accent deosebit. Numaidecât suntem copleșiți de mulțimea lor. Corebus cade cel dintâi, lângă altarul zeiței puternice ’n arme, de mâna lui Peneleu: cade și Ripeu, omul cel mai drept dintre toți Troienii și cel mai credincios slujitor al adevărului. Zeilor însă le-a părut altfel. Pier și Hipanis și Dimas, străpunși de tovarășii lor; și pe tine, Pantus, nici evlavia ta cea mare, nici bentița sfântă a lui Apolon nu te-a apărat în contra vrăjmașilor!… Cenușă a Troiei, flacări cari ați izbăvit pe ai mei, sunteți martori că în noaptea de pierzare nu m’am ferit nici de armele, nici de
- ↑ Agamemnon și Menelau.
