sângele lor. Curajul se trezește câte odată și în sufletele celor învinși și atunci Danaii învingători sunt culcați la pământ. Pretutindeni jale grozavă, pretutindenea spaimă și peste tot coasa neîndurată a morții.
Cel dintâi care ne iese în cale este Androgeu, însoțit de o ceată numeroasă de Greci. Necunoscându-ne și crezând că suntem un pâlc dintr’ai lor, ne cheamă la dânșii cu vorbe prietenești:
— Grăbiți-vă, tovarăși. Ce e lenea și întârzierea asta pe voi? Troia arde, alții dărâmă și jefuiesc, iar voi abia acuma vă dați jos din corăbii!
Nu isprăvi bine și simți, după răspunsul nu tocmai sigur ce-l căpătă, că picase în mijlocul dușmanilor. Uluit de mirare, glasul îi amuți și se trase repede înapoi. Intocmai ca drumețul care, pășind prin niște mărăcini țepoși, calcă fără veste peste un șarpe și înfricoșat o rupe de fugă, văzându-l cum se râdică furios umflându-și gâtul albăstruiu, așa o ia la goană Androgeu, înfiorat de ce văzuse.
Noi ne aruncăm atunci asupra lor și-i înconjurăm în șiruri strânse. Cum nu cunoașteau locurile și erau toropiți de spaimă, repede-i doborâm. Norocul sprijină întâia noastră ciocnire. Atunci Corebus, foarte vesel de această izbândă și plin de încredere, ne grăi astfel:
— Să urmăm, tovarăși, calea ce ne-a arătat-o rezultatul întâiei noastre lupte, ori unde vom găsi prilej. Să schimbăm scuturile cu Grecii și să ne punem însemnele lor[1]. Față de dușmani nu numai vitejia, ci și vicleșugul e bun. Ei înșiși ne vor da armele.
Vorbind astfel își pune în cap coiful cu surguciu al lui Androgeu, îi ia scutul cu frumoasele lui însemne și încinge sabia grecească. Plini de veselie, Ripeus și Dimas însuși și toată tinerimea fac acelaș lucru. Fiecare se înarmează cu prăzile dela dușman. Amestecați printre Greci, dăm proașcă printr’înșii, deși zeii nu erau de partea noastră; multe lupte dădurăm în în-
- ↑ Podoabe, semne deosebitoare între soldați de alte neamuri.
